Până şi cei care l-au împiedicat pe Rege să revină pe tron sau chiar în ţară, la începutul anilor '90, s-au văzut acum nevoiţi să admită că personalitatea fostului suveran a depăşit-o cu mult pe a lor, atât în istorie, cât şi în inimile oamenilor.

În acest cor, pe de-o parte firesc, pe de alta protocolar, s-a auzit şi o notă exotică. Aşa, ca şi cum ai pune un baian sovietic în orchestra Filarmonicii din Berlin. E vorba de mesajul - pentru mulţi, surprinzător - al (încă) preşedintelui Republicii Moldova, Igor Dodon. Surprinzător nu atât prin politeţea diplomatică (există şi la Chişinău oameni capabili să redacteze un text lustruit şi amabil), cât prin conţinut.

N-am să citez mesajul, întrucât, ca toate textele preşedintelui-plagiator, nu ştiu unde se încheie vorbele sale şi unde încep cuvintele altora, niciodată puse între ghilimele. Dar conţinutul său era următorul: Regele Mihai I de România a fost unul dintre marii bărbaţi ai neamului, a cărui înţelepciune a salvat naţiunea în momente grele şi al cărui devotament faţă de democraţie şi de libertate l-au transformat într-un model.

Cineva pripit ar putea trage concluzia că în personalitatea repulsivă a colhoznicului de la Chişinău a stat ascuns tot timpul un admirabil monarhist.

Aceasta, deoarece Regele Mihai I a fost suveranul sub care România a recâştigat, cu arma în mână, Basarabia şi Bucovina de Nord, ocupate de sovietici. "Conducătorul" statului era mareşalul Antonescu, dar Regele era Mihai I, în deplinătatea prerogativelor sale. Inclusiv cele de general în Armata Română care a eliberat Basarabia şi Bucovina de Nord, solidar întru totul cu această victorie şi cu acest gest politic, într-adevăr, de demnitate şi devotament faţă de naţiunea al cărei Suveran era.

De asemenea, după ce actul de la 23 August a confirmat faptul că Regele Mihai se afla în deplinătatea prerogativelor sale monarhice, Suveranul s--a bătut (împreună cu liderii partidelor democratice), pe toate căile cu putinţă,  pentru apărarea drepturilor României în Basarabia şi Bucovina de Nord, reocupate de sovietici în urma ofensivei din august 1944. Între 1944 şi 1947, perioadă în care URSS a desfăşurat o acţiune total contrară dreptului internaţional (care nu dă dreptul ocupantului de război să anexeze teritorii ale altui stat, nici să le schimbe organizarea politică sau componenţa demografică), Palatul Regal a fost nucleul în care s-au adunat informaţiile despre ceea ce se petrecea în teritoriile ocupate şi de unde plecau iniţiativele de politică externă menite să apere drepturile României, democraţia şi libertatea în provinciile ocupate. De-abia la Paris, în 1947, reprezentanţii României au înţeles că partida e pierdută: SUA şi Marea Britanie abandonaseră Europa de Est în ghearele Uniunii Sovietice. Abdicarea forţată a Regelui Mihai I a făcut parte din acelaşi scenariu de bolşevizare a României,  a întregii Europe de Est, ca şi anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

Să se fi transformat, prin urmare, pionul lui Plahotniuc într-un cripto-monarhist care numai de ochii lumii profesează convingeri sovietice şi o politică pro-rusă?

Nicidecum. Totul face parte dintr-un circ pe care păpuşarii de la Chişinău îl montează, pentru ochii publicului de la Bucureşti, respectiv, Moscova. Cum am arătat nu de mult, probabil că lui Dodon i s-a arătat, de la Moscova, uşa Bucureştilor. Din motive financiare şi politice. Iar ocupantul casei din strada Nicolae Iorga din Chişinău... prestează. Cu acea neruşinare a mancurtului, care nu se jenează să admire azi ce a batjocorit ieri sau să afirme acum ceea ce a negat în trecut. Fără explicaţii, fără remuşcări, fără explicaţii.

Ceea ce nu înseamnă, desigur, cà Basarabia nu are motive sà ìl plángà pe ultimul sàu Rege, totodată, şi ultimul în viaţă dintre cei care s-au luptat pentru salvarea ei din labele Uniunii Sovietice. Regele Mihai I de România merită, însă, plâns cu lacrimi adevărate, nu de crocodil. Este un simbol istoric, nu un instrument cu care un Dodon oarecare să încerce să "ungă" porţile Palatului Cotroceni, până acum, închise pentru el.