Cine a pierdut contactul cu realitatea: Putin, Obama, Merkel sau noi?

În ultimele săptămâni s-a scris mult, cu indignare firească, despre invazia militară rusă în Crimeea, care a încălcat flagrant integritatea teritorială şi suveranitatea Ucrainei. Totuşi, pentru a înţelege cu adevărat ce urmăreşte Putin, pentru a-i zădărnici planurile, trebuie să analizăm faptele la rece, lăsând la o parte furia, patimile şi emoţiile noastre.

De asemenea, nu-şi au rostul nici încercările de a-l stigmatiza pe Putin ca fiind un nebun dezlănţuit, un schizofrenic care a pierdut simţul realităţii. El, fără îndoială, merită dispreţul nostru. Însă, dacă dorim să tragem concluziile şi lecţiile corecte din actuală criză, este esenţial să analizam limpede, fără epatare.

Din păcate, a câta oară, evenimentele au luat prin surprindere SUA şi au şocat Uniunea Europeană. Nici una, nici alta, nu au fost pregătite pentru a face faţă unui astfel de scenariu inspirat din manualele realpolitik-ului secolelor XIX şi XX. Nici una, nici alta nu reuşesc, deocamdată, să oprească agresiunea rusă împotriva Ucrainei. Nici una, nici alta nu par a fi decise să ridice mănuşa aruncată de Rusia. Nici una, nici alta nu doresc să recunoască că Putin le-a impus un joc geopolitic cu potenţiale consecinţe dezastruoase pentru întreagă regiune, nu doar pentru Ucraina.

Putin nu este nici nebun, nici schizofrenic, el este mai degrabă un strateg fără scrupule pe măsură lui Bismarck sau Hitler, care au aplicat realpolitik-ul pentru a asigura dominaţia Prusiei în Germania şi, respectiv, a Germaniei în Europa. Analizată din această perspectivă, decizia lui Putin de a invada Ucraina sub pretextul protecţiei compatrioţilor ruşi, nu este altceva decât continuarea politicii sale de reinstaurare a dominaţiei ruse în spaţiul post-sovietic, asigurând, astfel, incontestabilitatea statutului Rusiei de mare putere a lumii multipolare de mâine.  

Pentru a-şi atinge mult râvnitul scop, Putin are nevoie să răscroiască realităţile geopolitice post Război Rece din „vecinătatea apropiată” a Rusiei. Or, acest lucru înseamnă reducerea la minim a influenţei lumii occidentale în regiune prin stoparea extinderii NATO şi a UE spre Est, în paralel cu reformatarea arhitecturii de securitate globale şi europene, ce ar oferi Moscovei drept de veto.

Astfel, deloc întâmplător, la 10 februarie 2007, participând la Conferinţa pentru Securitate de la Munich, Putin critică fără menajamente modelul unipolar al lumii dominat de SUA şi propune, în schimb, regândirea arhitecturii globale de securitate, care să asigure o ”balanţă rezonabilă între interesele tuturor participanţilor la dialogul internaţional”.

Ulterior, la 5 iunie 2008, aflându-se la Berlin, preşedintele rus Medvedev, porta-vocea prim-ministrului de atunci Putin, propune NATO, OSCE, SUA şi UE negocierea şi semnarea unui nou tratat de securitate pentru Europa, care ar fi înlocuit Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare În Europa (CSCE) de la Helsinki din 1975. În cazul semnării acestui tratat, Moscova ar fi obţinut nici mai mult, nici mai puţin, instrumente legale pentru a influenţa şi/sau bloca deciziile NATO şi UE în domeniul securităţii europene.

Ambele propuneri au rămas, deocamdată, fără răspunsuri din partea NATO, SUA şi UE. Putin, însă, nu a renunţat la ele, dimpotrivă, el a exercitat şi continua să exercite presiuni constante asupra partenerilor occidentali pentru a-i îndupleca să se aşeze la masa negocierilor în termenii doriţi de Moscova. Atât războiul ruso-georgian din august 2008, cât şi actuala invazie militară rusă în Ucraina, fac parte din acelaşi scenariu de constrângere a NATO, SUA şi UE să accepte resetarea principiilor securităţii europene post Război Rece, care ar consfinţi dominaţia Rusiei în spaţiul post-sovietic şi revenirea sa implacabilă ca mare putere globală.

Deşi până în prezent Putin nu şi-a atins scopul suprem, folosind forţa militară bruta sau ameninţarea cu forţa, el a reuşit să obţină concesii/cedări limitate, dar importante, din partea NATO, SUA şi UE. Atacând Georgia în 2008, Rusia a reuşit să stopeze extinderea Alianţei Nord-Atlantice în fieful său post-sovietic şi să determine Administraţia Obama de la Casa Albă să iniţieze resetarea relaţiilor ruso-americane ce s-a soldat, inclusiv cu creşterea influenţei ruse în regiune noastră, mai cu seamă în Ucraina.

Ameninţând Occidentul cu instalarea rachetelor Iskander în Kaliningrad, Putin a reuşit să obţină reducerea capacităţilor scutului american anti-rachetă în Europa. Folosind  deschis şantajul economic şi politic, Rusia a reuşit să determine Armenia şi Ucraina să renunţe la parafarea şi, respectiv, semnarea Acordurilor de Asociere cu UE, sub privirile neputincioase ale UE, pentru care jocul geopolitic iniţiat de Rusia este tabu. Atacând Ucraina, Rusia se va alege, cel puţin, cu anexarea Crimeii şi o Ucraina dezbinată de tendinţele centrifuge ale regiunilor sale din Est şi Sud.

Toate aceste concesii/cedări, schimbă pas cu pas, raportul de forţe în regiunea noastră, creând irevocabil o nouă realitate geopolitică favorabilă planurilor revanşarde ale Federaţiei Ruse. Putin, însă, înţelege foarte bine că victoriile sale nu sunt definitive atâta timp cât ele nu vor fi consfinţite de o nouă „conferinţă de pace”, care va defini noile reguli ale jocului geopolitic şi va recunoaşte rolul primordial al Rusiei în garantarea păcii şi securităţii în regiunea noastră.

Ieri, Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a anunţat ca Moscova va veni în curând cu un pachet de propuneri care ar urma să readucă situaţia din Ucraina în cadrul dreptului internaţional. Este lesne de presupus că propunerile vor viza nu doar Ucraina, dar şi viitorul întregului spaţiu post-sovietic, iar în aceste condiţii, apare volens-nolens întrebarea, vom fi trădaţi din nou de Occident? Personal, nu risc să bag mâna în foc...