Întâmplarea a făcut ca, a doua zi, agenţiile de presă să găzduiască relatări de la nu-ştiu-ce „universitate de vară”, a cărei temă au fost eternii „români de pretutindeni”. Trei zile după aceea, a fost rândul altei „universităţi de vară”, consacrată românilor din judeţele şi zonele în care se află în minoritate. (La drept vorbind, nici n-am reţinut dacă au fost două universităţi sau una singură. Şi nici nu contează. Acelaşi limbaj, aceeaşi demagogie, aceleaşi figuri de „profesionişti ai românismului”.)

Nu a ieşit, după 1989, absolut nimic bun din nici una din aceste „universităţile de vară”. Sunt doar bani publici cheltuiţi fără nici un rezultat: în timp ce românii din jurul României se împuţinează rapid, cei plecaţi din ţară refuză să se întoarcă, iar cei din Harghita şi Covasna pleacă unde văd cu ochii. Organizatorii respectivelor simpozioane-colocvii-seminarii de aflări în treabă fac mereu acelaşi lucru, de 25 de ani, sperând (definiţia clasică a nebuniei!) că rezultatul va fi altul. Nicolae Iorga a făcut o singură universitate de vară, la Văleni, dar din ea au ieşit şi generaţia intelectuală a Marii Uniri, şi şcoala monografică a lui Gusti, şi nenumărate cercetări fundamentale dedicate culturii medievale şi folclorului nostru. Pentru că Iorga era Iorga, în timp ce „universităţile” de azi sunt organizate de nişte metişi cazoni de James Bond cu Nichifor Crainic, nuli din punct de vedere cultural.

Dar să revenim la parangheliile cu care am început. Ambele s-au desfăşurat într-o regiune a României în care statul român, deşi pe deplin suveran, nu poate înfiinţa nici măcar o unitate militară. Pentru că nimeni nu îi vinde sau închiriază teren, iar la Bucureşti nimeni nu are curajul (şi verticalitea politică) de a aplica, în Harghita şi Covasna, nici măcar pentru obiective NATO, Legea exproprierii pentru cauze de interes public.

Cu toate acestea, la primul dintre maslurile în cauză s-a vorbit (ridicol, pentru oamenii cu capul pe umeri) despre proiectul „Unirea cu Moldova, în anul Centenarului Marii Uniri”. Ceea ce sună bine, poate, pe caniculă, când creierii sunt mai înfierbântaţi. Dar nu rimează deloc cu strigătele de jale, auzite peste numai trei zile, ale unor organizaţii din Harghita şi Covasna, care avertizau că, fără sprijinul statului (impotent, cum am văzut), românii riscă să îşi piardă identitatea în propria lor ţară.

Hai să vorbim cu cărţile pe masă. Şi eu fac parte dintre cei care cred că raţiunea istorică a existenţei Republicii Moldova este pe cale să se încheie. Acest stat a apărut ca formă de desprindere de fosta URSS şi de apropiere de Europa a unui teritoriu care, rupt cu forţa din cadrul României, a urmat o traiectorie spirituală diferită de noi. Statul moldovean trebuia să rezolve crizele plantate de sovietici (de la implantul demografic a circa 20% rusofoni şi până la problema Transnistriei) şi, de asemenea, să recupereze rapid decalajul faţă de Europa. În lumea guvernată de Tratatul de la Helsinki (1975) şi cu o Românie onestă, care respectă prevederile acestuia, reunirea trebuia să se facă numai în cadrul Europei Unite.

Nu s-a întâmplat aşa. Statul a fost deturnat de o pseudo-elită oligarhică, al cărei unic interes este îmbogăţirea personală. Pentru această oligarhie, este necesară cu orice preţ menţinerea Republicii Moldova într-o zonă gri: nici revenită sub tutela Moscovei (care nu tolerează oligarhi de capul lor), dar nici în Europa (unde nu există decât state de drept). Această elită a reuşit să facă să eşueze proiectul statal al unei Moldove independente. Ceea ce nu înseamnă, paradoxal, că ea se mai poate întoarce la condiţia de dinainte de 1991: nu, pur şi simplu, este un stat eşuat, care, fără un consistent sprijin extern – în primul rând, din partea României şi a Uniunii Europene –, nu ar mai putea fi garantul drepturilor cetăţenilor săi. Deci, raţiunea sa de a exista e pe cale să înceteze.

Însă... unirea în 2018?

Oricine cunoaşte Republica Moldova ştie că anti-românismul este atât de prezent, încât un referendum pentru unire nu ar câştiga majoritatea. Nici măcar basarabenii care au cetăţenie română nu ar vota, toţi, în favoarea unirii. De asemenea, dat fiind decalajul strategic, economic, social şi cultural dintre cele două maluri ale Prutului, unirea poate avansa numai şi numai dacă şi când este cerută de dincolo de Prut. De unde nu vin, cu mesaje de unire, decât provocatorii lui Iurie Roşca. A căror dorinţă reală nu e nicidecum unirea.

Cu părere de rău, însă, nu numai din respect faţă de voinţa cetăţenilor Republicii Moldova, asemenea mesaje demagogice trebuie evitate cu orice preţ. România nu este Germania, de acord, nu e nici măcar Portugalia, dar nici nu este în postura de a cerşi favorurile unui stat eşuat şi sufragiile basarabenilor care, deşi se află la limita de jos, continuă să creadă că salvarea constă în fuga de Europa. Politicienii români – chiar şi komsomolistul băsist Tomac – au datorii şi faţă de cetăţeanul din România, ba chiar în primul rând faţă de cetăţeanul din România. Din impozitele lui se alimentează, nu-i aşa?, sacul fără fund al activităţilor consacrate „românilor de pretutindeni”.

Mă mir că nimeni n-a observat ridicolul în care ne plasăm singuri dacă, la trei zile după ce lansăm proiectul „unirii în 2018” (cincinalu-n patru ani jumate, ca pe timpuri!), ne lamentăm că, fără sprijinul statului, zeci de mii de cetăţeni români riscă să îşi piardă identitatea naţională la ei acasă, în ţara şi la vetrele lor. Probabil că de cele două chestii se ocupă direcţii diferite... ale „românilor de pretutindeni”, desigur...

Iată de ce propun să mutăm respectivele „universităţi” iarna. Când e mai răcoare şi creierul funcţionează la temperaturi mai potrivite gândirii. Măcar atât.