Cu fudulia la braţ şi coada între vine...

Eu nu cunosc de multă vreme vreun caz aici când cineva, fără a fi „poftit“ de nimeni, să fi părăsit vreun post din cauza ruşinii personale... Câte nu greşeşte omul… Uneori prea mult, pentru a lăsa lucrurile aşa...

S-a îndesit ridicol de mult şi jenant folosirea cuvântului „onoare“ în presă şi în gura politicienilor.

Cuvântul nu are nicio vină. În general, mai este suportat/păstrat în dicţionarele limbii române de pe ambele maluri ale Prutului. Chiar fără precizarea că ar fi un arhaism. Sau că ar presupune ceva din arheologie în această regiune a Europei.

Dar utilizarea cuvântului şi noţiunii (în versiunea originară a acesteia) pe care o poartă este total nepotrivită şi neîndreptăţită în contextul politicului, socialului şi, deseori, umanului din patria noastră. (Apropo, deunăzi cineva m-a blocat cu întrebarea: este dragostea noastră de Patrie mai puternică decât în 2009? Şi nu cumva e unicul caz în care se preferă tot mai mult dragostea de la distanţă? Dar asta e altă poveste, deşi tot din realităţi şi comportamente dezonorante se trage…).

Cea mai frecventă şi ciudată îmbinare de cuvinte în acest context este „demisie de onoare“. Ciudată pentru că nu există aşa ceva aici. Şi nici nu poate exista. Există, de exemplu, „Ordinul de Onoare“, dar acesta este o distincţie de stat… Adică, ceva convenţional. De multe ori cu termenul de valabilitate expirat la data atârnării pe pieptul unora.

Aşa, însă, poate exista doar demisie de nevoie sau poruncită de cineva. Eu nu cunosc de multă vreme vreun caz aici când cineva, fără a fi „poftit“ de nimeni, să fi părăsit vreun post din cauza ruşinii personale... Câte nu greşeşte omul… Uneori prea mult, pentru a lăsa lucrurile aşa...

Da. În general. Dar nu şi aici, în Republica Moldova.

Am cunoscut oameni simpli care, chiar dacă au cămaşa roasă în coate, şi-au păstrat demnitatea, onoarea şi sunt necruţători cu ei înşişi dacă îi mai încurcă dracu’ să facă ceva nepotrivit sau, Doamne fereşte, ruşinos... Unii ar exclama cu privire la ei: „Ce modă veche!“ Dacă nu chiar: „Ce demodare!“. 

Poate una dintre cele mai vii amintiri din copilăria mea a fost curajul care l-a transfigurat pe un bărbat pe care, altminteri, în maximalismul meu copilăresc, îl consideram un molău... Ei bine, într-o situaţie de încercare în care a trebuit să acţioneze, omul parcă a fost schimbat. A acţionat cu demnitate şi curaj. Mi-am dat imediat seama atunci că ar fi fost dezonorant pentru el să apară în ochii celor din jur altfel decât îi dicta respectul de sine... Cei din jur, altminteri, l-ar fi înţeles dacă reacţiona „ca toată lumea...“. El, însă, s-ar fi dispreţuit dacă nu acţiona cu onoare... A fost o lecţie. Şi era o societate destul de proastă atunci, sovietică, căreia îi opunea mica, dar mândra lui rezistenţă. Azi societatea parcă ar fi mai liberă şi mai „bună“. Aproape nimeni, însă, nu mai oferă asemenea lecţii. A devenit o chestie... onorabilă, mai ales dacă eşti cu influenţă şi simbrie la stat, să nu ai onoare.        

Când aţi, fost, de exemplu, martorul sau martora vreunui gest plin de demnitate şi onoare în vreo situaţie în care o atitudine, un gest, o decizie era de neocolit, neapărat necesar? Şi să aveţi firescul sentiment al admiraţiei? Eu, trebuie să recunosc, rar de tot.  

Nicăieri n-am văzut un dispreţ faţă de tine însuţi mai puternic, decât printre compatrioţii mei. Şi nicăieri – o nepăsare mai mare faţă de faptul că te dispreţuieşti... Parcă aud cum mi se spune de fiece dată că se poate trăi, de bine-de rău, şi cu asta... Îţi mai verşi oleacă maţele, da-ţi trece... Sau nici măcar nu ţi se pare vomitiv, ci – cum se spune – „viaţă reală“.  
Dar când un copil, apoi un adolescent, un tânăr, o generaţie nu a văzut aproape niciodată ca cineva – de la opincă la vlădică - să fi acţionat cu demnitate şi cinste, ci doar cu fudulie şi nesimţire, se va întreba absolut justificat: la ce-mi foloseşte onoarea, dacă în jur domneşte dezonoarea şi lipsa de demnitate?

Să fie oare trecutul traumatic de vină de vreme ce ADN-ul  ne are deja câteva breşe uriaşe? La o generalizare, n-au fost moldovenii decenii ba cu coada între vine, ba cu fudulia la braţ? De unde onoare în asemenea poziţie? 

În această situaţie, ce ne mai poate salva şi ce poate face noua nomenclatură mai puţin periculoasă sunt doar  instituţiile şi regulile obligatorii de comportament. Impuse. Lăsăm onoarea ca un lux pentru cei care pot s-o ducă. Pentru restul - să dicteze instituţiile şi mecanismele. E cam trist şi rigid, dar ce altceva ne-ar putea asigura măcar corectitudinea necesară... Cu speranţa că, odată cu vremea, oamenii de onoare vor ajunge totuşi să prevaleze...

În rest, maximum cu ce putem rămâne acum în privinţa cu pricina este doar garda de onoare ritualică alături, când o fi şi-o fi, ca măcar ceva să mai stea drept, fie şi perpendicular, faţă de noi...