Artista din Moldova care a ajuns pe marile scene ale lumii: „Pianul îmi permite să-mi exprim dragostea de muzică“
0
Revenită acasă de Sărbători, pianista Mariana Izman ne-a dezvăluit formula succesului care a dus-o pe marile scene ale lumii.
Originară din Moldova, Mariana Izman (33 de ani) este stabilită în Olanda şi predă la o prestigioasă şcoală de muzică din Marea Britanie. Cu zeci de ani de muncă-n spate şi mii de aplauze adunate pe scenele din Olanda, Rusia, Belgia, SUA sau din Orientul Mijlociu, pianista mărturiseşte că i-ar fi plăcut să cânte şi la violoncel sau la clarinet. Totuşi, este recunoscătoare pianului, pe care l-a îndrăgit de la cinci ani, pentru faptul că poate înlocui o întreagă orchestră şi că poate cânta mai multe voci simultan.
„Adevărul“: Cum v-aţi început călătoria în această lume minunată a muzicii? De ce aţi ales anume pianul?
Mariana Izman: A fost o alegere întâmplătoare. Pe la trei ani, cântam cu vocea şi imitam toţi artiştii de muzică uşoară pe care-i vedeam la televizor. Apoi, înainte de a împlini cinci ani, părinţii mei au cumpărat un pian „Weinbach“ şi am început să cânt la el sub îndrumarea unei profesoare, care le-a şi spus părinţilor că s-ar putea să am un viitor în muzică.
Visaţi să deveniţi o pianistă renumită încă de pe atunci?
Ştiu foarte bine momentul când am început să-mi doresc să devin pianistă. Aveam aproape zece ani şi am auzit o piesă de pian la radio, care m-a copleşit prin frumuseţea ei. Era „Fantezia“ în re minor de Mozart. Apoi, la ziua mea de naştere, am primit cadou un album de fotografii de la colegii de clasă şi cineva a venit cu ideea să scriem în el ce ne dorim să devenim când vom fi mari. Unii au notat profesoară, alţii doctor, eu am scris „pianistă vestită“.
Cum a fost la primul concurs? Ce creaţii aţi interpretat?
Primul meu concurs serios a avut loc când aveam 13 ani, la Braşov. Am luat premiul doi. Am ascultat şi alţi copii şi mi-a plăcut îndeosebi cum a cântat un băiat de vârsta mea. În general, acest concurs m-a făcut să înţeleg că muzica nu are frontiere şi că poţi ajunge cu ea în lumea largă. Una dintre creaţiile interpretate de mine a fost „Andante cu variaţiuni“ de Haydn, care a rămas şi până acum una dintre lucrările mele preferate.
Ce înseamnă pianul pentru dumneavoastră?
Este instrumentul care îmi permite să-mi exprim dragostea de muzică. Sunt pasionată de melodie şi uneori mă gândesc că mi-ar fi plăcut să cânt la violoncel sau la clarinet, datorită culorii şi timbrului specific. În acelaşi timp, sunt foarte recunoscătoare pentru repertoriul extraordinar de vast de pian şi pentru faptul că poate înlocui o întreagă orchestră şi poate cânta mai multe voci simultan.
Ce este cel mai greu atunci când cânţi la pian muzică clasică?
Unui om nu-i ajunge o viaţă pentru a pătrunde în toate comorile ascunse în muzica clasică, dar pentru mine este un drum asiduu care-mi aduce o mare satisfacţie sufletească. În primul rând, pentru a însuşi şi perfecţiona tehnica unui instrument este nevoie de foarte mult timp şi devotament. Apoi este nevoie de imaginaţie şi de talent pentru a produce sunetul dorit pentru fiecare stil muzical, fie baroc, clasic, romantic, modern sau contemporan. De fiecare dată când învăţ o piesă nouă, trec print-un proces lung la sfârşitul căruia, dacă am noroc, lucrarea anumită mi se „deschide“ în toată splendoarea ei. Cel mai dificil pentru un pianist de muzică clasică este să-şi găsească sunetul sau vocea proprie, prin care simte muzica şi s-o poată transforma astfel ca să comunice cu publicul. Noi cântăm muzica altor oameni, suntem îndrumaţi de profesori mulţi ani şi ne formăm ascultând interpretările altor muzicieni iluştri, de aceea ne este greu sa găsim această „voce personală“, dar căutarea merită tot efortul.
Cum se face că aţi învăţat mai mult peste hotare decât în ţară?
Dacă ne gândim că am început să studiez pianul la vârsta de cinci ani, atunci formal am învăţat mai mulţi ani în ţară decât peste hotare. În ultimii ani de liceu am avut o profesoară la Braşov, iar la 18 ani am plecat la Amsterdam cu o bursă de studii oferită de guvernul olandez, după ce am câştigat câteva premii la un concurs internaţional de pian din Rotterdam, fiind cea mai tânără participantă.
Din 2010 predaţi pianul la prestigioasa Şcoală „Yehudi Menuhin“ din Marea Britanie şi în acelaşi timp locuiţi în Olanda...
Da. Casa mea este în Olanda, activitatea concertistică e tot acolo, am şi elevi particulari de mulţi ani. La Londra zbor de două-trei ori pe lună. Este obositor, dar primesc o satifacţie enormă lucrând cu copiii talentaţi din diferite ţări ale lumii.
Cine sau ce v-a inspirat pe parcursul acestor ani?
De mic copil, am fost inspirată de pianiştii Dinu Lipatti şi Clara Haskil. Doi oameni cu totul deosebiţi, de origine română, care au dus arta pianistică la mari înalţimi. Lipatti a cucerit Europa la o vârstă fragedă, a concertat mult şi a decedat tragic la doar 33 de ani. Haskil s-a luptat o viaţă întreagă cu durerile de spate provocate de scolioză din copilărie şi a făcut carieră abia după vârsta de 50 de ani, când deja era încovoiată. Calitatea şi blândeţea sunetului pe care-l produc ambii sunt irepetabile.
Este greu să te faci cunoscută şi iubită de public peste hotare?
Şi da, şi nu. Nu este uşor, deoarece publicul occidental este alintat şi inundat de concerte de calitate, iar adevăraţii iubitori de muzică sunt în minoritate şi, deseori, sunt oameni în vârstă. În acelaşi timp, eu întotdeuna am întâlnit un public plin de entuziasm şi caldură, mulţi oameni se apropie după concert pentru a-şi exprima sentimentele produse de muzică. Uneori văd oameni cu lacrimi în ochi şi-mi dau seama că a fost un concert memorabil pentru ei.
Cu ce se deosebesc spectatorii de peste hotare de cei din Moldova?
În timpul concertului este important să existe o atenţie, o concentraţie în public, atunci artistul se simte liber pentru a comunica prin muzică. În acest sens, există deosebiri doar dintre publicul interesat şi cel neinteresat. Spectatorul olandez, de exemplu, este unul meloman, care cunoaşte bine muzica, o ascultă des pe disc şi se ridică în picioare imediat dacă a apreciat interpretarea artistului. La noi, publicul este uneori mai puţin cunoscător, însă cu siguranţă mai cald şi mai devotat.
V-aţi gândit să reveniţi în Moldova?
M-am gândit, dar niciodată serios, deşi nu exclud că mă voi întoarce mai târziu.
Credeţi că muzica clasică este apreciată la noi?
Am impresia că la noi muzica clasică este meseria unui grup foarte mic de oameni, iar cei din jurul lor sunt în mare parte suporteri. Publicul larg nu este foarte pasionat, deşi merge la concerte uneori. Cred că un adevărat iubitor de muzică clasică simte necesitatea de a o asculta zilnic, la radio, pe CD sau pe youtube, şi nu doar un concert de două ori pe an.
Aţi susţinut un recital la Bruxelles, prilejuit de Ziua României. Aţi avut emoţii? Ce înseamnă 1 decembrie pentru dumneavoastră?
Sigur că am avut emoţii. A fost un concert şi o ocazie deosebite pentru mine, am avut un public foarte divers şi multinaţional, care m-a primit cu mare căldură. Ziua Unirii de la Alba-Iulia din 1918 este o zi foarte importantă, caci simbolizează realizarea unui vis naţional. Istoria a vrut altfel, ne-a îndepărtat în multe sensuri, însă prin limbă şi cultură rămânem un neam.
Ce faceţi de Sărbători?
În fiecare an, fac tot posibilul pentru a petrece Crăciunul cu ai mei. Anul acesta, voi fi acasă nu doar de Crăciun, dar şi de Revelion. Sunt foarte fericită, caci am sosit într-o poveste albă şi am câteva săptămâni de vacanţă înainte.
Profil
Mariana Izman
Profesie: pianistă, profesoară de pian;
Vârstă: 33 de ani;
Studii: Liceul „Ciprian Porumbescu“ şi Academia de Arte „Gavriil Musicescu“ din Chişinău, Conservatorul din Amsterdam.
Laureată a mai multor concursuri internaţionale, a fost solistă în diverse orchestre simfonice din Moldova, România, Belgia şi Olanda. A lansat două CD-uri de Schumann şi unul cu muzica lui Rahmaninov. Este stabilită în Olanda din 1997, iar din 2010 predă pianul la şcoala „Yehudi Menuhin“ din Marea Britanie.
Se încarcă comentariile...
