Specialist în molimele Evului Mediu la români: „Deosebiri substanţiale nu observ. Şi astăzi oameni îşi leagă speranţa de Divinitate, au loc procesiuni“
0
De-a lungul istoriei, omenirea a fost lovită de mai multe epidemii. În anii 1872-1873, la ultima explozie a holerei, în Transilvania au fost consemnate peste 50.000 de decese, în decursul unui deceniu, din 1870 şi 1880, populaţia provinciei diminuându-se cu 3,4%, adică peste 142.000 de locuitori.
Ciuma şi holera au făcut ravagii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, obligându-i pe oameni să trăiască mai mult în carantină decât în libertate, scrie PressOne.ro, citând lucrarea de doctorat a profesorului de istorie sălăjean Florin Ioan Chiş, publicată în 2012, cu titlul "Eradicarea epidemiilor în Nord-Vestul României (secolele XVIII şi XIX)".
„Singurele metode de a face faţă acestor molime era să institui carantine şi să reformezi sistemul sanitar – ceea ce vedem şi astăzi că încearcă să facă autorităţile. Unul din contemporanii ciumei spunea că singura cale de-a te feri din calea ei e să ai o pereche bună de ciubote. Adică să fugi din faţa bolii, să te izolezi. Carantina, ca metodă de izolare, a fost impusă încă din secolul al XIV-lea, de oraşele italiene. Au realizat că nu puteau controla boala, dar puteau controla contagiunea”, precizează istoricul Florin Ioan Chiş.
În anii 1872-1873, la ultima explozie a holerei, în Transilvania au fost consemnate peste 50.000 de decese, în decursul unui deceniu, din 1870 şi 1880, populaţia provinciei diminuându-se cu 3,4%, adică peste 142.000 de locuitori.
„Prima atitudine pe care o aveau, şi oamenii, şi autorităţile, era să nu recunoască faptul că problema există, ceea ce am văzut şi acum, în prezent. Ne facem că nu există, nu-i pronunţăm numele, poate problema dispare de la sine. De fapt, şi în viaţa noastră, de multe ori, gândim la fel. Apoi, dacă totuşi mortalitatea şi numărul de îmbolnăviri te contrazic şi nu mai poţi susţine acel lucru, autorităţile luau nişte măsuri, dar tot pretinzând că problema nu e chiar aşa de gravă. Până când realitatea contrazicea discursul ăsta, şi atunci se trecea la măsurile dure. Asta însemna implicarea armatei, cordoane militare, restricţii de circulaţie, ca în ziua de astăzi. Oamenii, în direcţia asta, nu s-au schimbat foarte mult”, menţionează Florin Ioan Chiş, citat în analiza PressOne.
Potrivit profesorului Chiş, pe perioada epidemiilor de holeră erau interzise târgurile, călătoriile preoţilor către celelaltre provincii, graniţele se închideau, iar până şi cei mai săraci dintre pacienţi primeau medicamente de la autorităţi. Măsurile de carantinare şi izolare erau o practică obişnuită a vremii.
Ciuma a fost o altă boală contagioasă care a decimat populaţia în trecut, având o rată de mortalitate de până la 20 de ori mai mare decât cea estimată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru COVID-19. Sursa citată afirmă că primul loc în care au fost consemnate măsuri de sănătate publică pentru limitarea extinderii ciumeu a fost Veneţia, la sfârşitul secolului al XIV-lea.
"Atunci, administraţia bogatului oraş-cetate angajează personal plătit care curăţă străzile, însemnează şi sigilează casele unde există infectaţi şi păzesc intrarea în oraşe. Cadavrele sunt adunate de pe străzi şi îngropate în gropi comune, iar medicii sunt obligaţi să nu-şi abandoneze comunităţile", punctează reporterii PressOne.
Măsuri dure de carantinare au fost luate şi în Transilvania, când, spune istoricul sălăjean, armata a preluat conducerea oraşelor. Localităţile afectate de molimă erau izolate şi patrulate de miliţii, uneori chiar înconjurate de cordoane militare, circulaţia persoanelor era restricţionată, iar târgurile închise.
Oamenii aveau voie să iasă părăsească oraşul doar dacă prezentau un document numit "păpuş", ce atesta locul de provenienţă al persoanei, lipsa ciumei din acel spaţiu şi faptul că persoana în cauză poate să circule. Din cauza numărului ridicat al victimelor, autorităţile angajau ciocli, adică oameni care să adune morţii de ciumă şi să-i îngroape. Conform publicaţiei citate, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, morţii de molime erau îngropaţi în termen de 24 de ore de la deces, în cimitire depărtate de oraş, pentru a evita contactul cadavrelor cu alţi oameni.
„Oamenii priveau boala cu o mare teamă. Erau nişte manifestări încărcate cu mult dramatism, cu mortalitate. Cu mult necunoscut. Bolile nu erau cunoscute, aşa cum nici acum nu ştim totul despre acest virus şi amploarea manifestărilor sale. Oamenii obişnuiţi priveau bolile ca un fel de pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Şi acest punct de vedere era exploatat şi întreţinut de către biserică. Cumva, statul şi structurile statale, sub influenţa medicilor, au venit şi au marşat pe cealaltă parte, pe măsurile sanitare şi, mai târziu, de igienă personală. Aceşti oameni au arătat că există motive reale, ştiinţifice, pentru care boala se transmitea. Şi astăzi oamenii îşi leagă speranţele de divinitate, cei religioşi acuză că epidemiile s-au întâmplat datorită unor moravuri îndoielnice, spunem că problema e la noi şi noi trebuie să ne schimbăm… au loc procesiuni, ce am văzut zilele acestea prin Moldova şi prin Transilvania… reacţiile sunt din acelaşi registru şi deosebiri substanţiale nu prea observ”, mai povesteşte Forin Ioan Chiş.
Cercetarea sa evocă un episod familiar: în timpul epidemiei din 1872-1873, ziariştii de la Gazeta Transilvaniei cer conducerii Bisericilor ortodoxă şi greco-catolică să dea dezlegare în timpul postului „măcar la lapte, ouă şi brânză, de care nu e lipsit poporul nostru”, pentru a asigura un aport de nutrienţi.
În ceea ce priveşte remediile împotriva acestor afecţiuni, medicii vremii aveau păreri contradictorii. În timp ce unii recomandau procedurile clasice de lăsare de sânge ori folosirea purgativelor, alţii indicau administrarea unui amestec de plante care să producă transpiraţie abundentă şi, implicit, eliminarea virusului din corp, ori afumarea hainelor cu pucioasă. Puteţi citi articolul complet pe PressOne.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
