Un pensionar coase goblenuri de aproape 20 de ani. „Acolo sunt stările mele sufleteşti, o parte din mine lăsată în fiecare lucrare“
0
Vasile Huţu are o pasiune puţin mai neobişnuită. De aproape 20 de ani coase goblenuri şi nu simte că oboseşte. De când a ieşit la pensie, a realizat câteva zeci de lucrări care l-ar putea îmbogăţi, însă nu doreşte să le vândă.
Vasile Huţu (78 de ani) coase goblenuri de aproape două decenii. O pasiune neobişnuită pentru un bărbat, ar spune majoritatea, dar o activitate normală pentru el. În satul copilăriei sale din comuna băcăuană Filipeni era înconjurat de oameni care coseau. Mama şi sora sa la fel, aşa că, cel mai probabil, dragostea pentru această îndeletnicire i-a fost insuflată încă de pe atunci. Şi-a descoperit această pasiune, însă, departe de satul natal, în anii ’80, când a hotărât să-şi ajute soţia la finalizarea unor chilimuri, nişte feţe de masă brodate manual. Soţia trebuia să-şi împartă timpul liber între treburile gospodăreşti şi cele două fiice, aşa că lui Vasile i s-a părut firesc să-i dea o mână de ajutor. Şi încet-încet a început să mânuiască acul cu mare măiestrie şi cu mult talent. „El vine dintr-o familie de lucrători, mama, sora, toată lumea în sat ţesea. Nu era străin de ac, de aţă. Vedea că nu am timp şi atunci m-a întrebat cum să mă ajute“, îşi aminteşte soţia lui Vasile Huţu.
Sunt zile când coase ore întregi
În anul 2000, imediat cum a ieşit la pensie, ceea ce iniţial a fost o mână de ajutor pentru soţia lui s-a transformat în pasiune. Chiar din prima zi de pensionar s-a apucat de cusut la „Carul cu boi“, pe care l-a terminat în trei luni. „Pe 2 ianuarie 2000 a pus mâna pe «Carul cu boi», de Grigorescu. Şi pe urmă nu s-a mai oprit. Goblenul nu e la îndemâna oricui. Îţi trebuie răbdare, ochi buni“, subliniază Georgeta Huţu, soţia lui Vasile Huţu.
Bărbatul este atât de meticulos şi de grijuliu, că îşi notează într-un caiet toate pânzele pe care le-a cusut de-a lungul timpului, unde sunt menţionate data începerii, data finalizării lucrării, dar şi câţi centimetri pătraţi are fiecare goblen. Aproape tot timpul şi-l dedică acestui hobby mai puţin obişnuit pentru un bărbat. Soţia sa ne mărturiseşte că foarte greu reuşeşte să-l desprindă de locul special amenajat în apartament pentru cusut goblenuri. Când ia în mână acul şi aţa, nu-şi mai dă seama cum trece timpul. Sunt zile când coase ore întregi.
„Prefer să lucrez pe punctul mic şi pe punctul mijlociu“
Într-un colţ din dormitor, lângă calorifer stă cu ochii aţintiţi asupra pânzei şi-şi mişcă doar mâna cu acul, concentrat maxim pe ceea ce are de lucru.
„Eu sunt mai smucit când nu cos, dar când cos şi am pus mâna pe ac, gata! Nici nu vorbesc, nici nu mănânc. Trebuie să ai ochii foarte buni şi lumină naturală. Prefer să lucrez pe punctul mic şi pe punctul mijlociu, au valoare mai mare aceste goblenuri“, explică Vasile Huţu.
Lupa îl ajută să vadă mai bine fiecare detaliu al modelului după care coase goblenul. Profită de zilele luminoase care îi permit să vadă punctele foarte mici care trebuie umplute cu material. E felul lui de a se relaxa. Şi e bucuros să-şi vadă lucrul terminat şi, mai ales, admirat. Şi-a confecţionat singur rama necesară pentru coaserea goblenurilor, astfel încât să poată să coasă „la două mâini“. Sigur, e o performanţă la care poţi ajunge după câţiva ani de experienţă în arta goblenului.
„La un goblen cu dimensiuni de 30 cu 40 de centimetri lucrez circa cinci luni. Nu poţi să faci pe zi mai mult de 20 de centimetri pătraţi, fiindcă oboseşti, e ochiul mic, trebuie să foloseşti lupa. Mi-am confecţionat o ramă din lemn fixă şi cu stânga pe deasupra introduc acul, trag cu dreapta, îl bag apoi pe dedesubt. Deci eu lucrez cu două mâini, dar ca să ajungi la performanţa aceasta durează vreo doi sau trei ani“, ne lămureşte Vasile Huţu.
„Pentru mine nu e un simplu goblen“
Din 2000 până acum a cusut peste 80 de goblenuri. Unii mai că n-ar crede cum asemenea minunăţii pot ieşi din mâinile unui bărbat. O parte dintre ele pot fi admirate în apartamentul său din Drobeta Turnu Severin, iar celelalte au fost făcute cadou celor două fiice ale familiei Huţu, ambele profesoare universitare la Univesitatea din Craiova. Nu l-a lăsat inima să vândă vreun goblen cusut cu mâinile sale pentru că fiecare lucrare în parte este extrem de valoroasă pentru el. Sunt goblenuri la care a lucrat şi un an, aşa că nicio sumă de bani nu ar putea acoperi în vreun fel munca sa.
„Pentru mine nu e un simplu goblen. Nu este vorba doar de munca fizică, acolo sunt stările mele sufleteşti, o parte din mine lăsată în fiecare lucrare a mea. Ştiu că aş putea să le vând cu mii de euro în străinătate, am primit şi oferte, dar nu vreau să le dau. Le las moştenire fiicelor şi nepoţilor mei“, ne măturiseşte Vasile Huţu.
De altfel, el intenţionează să adune într-o expoziţie toate goblenurile pe care le-a cusut în aproape 20 de ani. Lucrările sale sunt semnate cu „Bibi“, aşa cum îl striga Ionuţ, unul dintre nepoţii săi, atunci când era mic.
Maistru, muzician, sculptor, fotbalist
Latura artistică a lui Vasile Huţu nu are nimic de-a face cu meseria pe care a avut-o până când a ieşit la pensie. După ce a terminat, în 1953, Şcoala elementară în satul Lunca, din comuna Filipeni, Bacău, a absolvit în 1958 Şcoala Profesională de Mecanici Auto şi s-a angajat ca mecanic auto la Trustul de Extracţii Petrol Piteşti, iar câţiva ani mai târziu şi-a luat diploma de maistru mecanic auto.
Dar dincolo de locul său de muncă, unde întotdeauana a fost apreciat pentru modul ireproşabil în care îşi îndeplinea sarcinile de serviciu, Vasile Huţu a avut dintotdeauna aplecare spre latura artistică. De copil a iubit dansul popular, participând la concursuri organizate la nivel de comună şi judeţ la diverse concursuri din partea Căminului Cultural din Filipeni. Apoi, a terminat Şcoala Populară de Artă din Bacău, secţia Coregrafie în 1958 şi a fost membru în Ansamblul „Casa Armatei“ din Bacău. Şi mai are un talent: cântă la acordeon şi la orgă electronică. De asemenea, câţiva ani buni (din 1958 până în 1962) a fost portar la echipa de fotbal Petrolul Piteşti. Dincolo de ţesături, Vasile Huţu iubeşte foarte mult şi arta sculpturii. A urmat în acest sens timp de doi ani – din 1978 până în 1980 – şi Şcoala Populară de Artă din Bacău, specialitatea „Sculptură“.
Se încarcă comentariile...
