Mărturiile unui salvator SMURD: „La intervenţii încerc să fiu calm, să nu bag în seamă lumea care vorbeşte. Nu e ca în filme“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Plutonierul major Robert Cizmaş FOTO Alexandra Georgescu
Plutonierul major Robert Cizmaş FOTO Alexandra Georgescu

Colegii spun despre Robert Cizmaş (41 de ani) că este cel mai vorbăreţ din echipa SMURD a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Drobeta. Zâmbeşte şi ne confirmă cumva că au dreptate, fiindcă atunci când vine vorba de munca sa este atât de mândru de ceea ce face că ar vorbi ore întregi, fără întrerupere.

De şapte ani lucrează la SMURD, în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Drobeta”, la care se mai adaugă alţi doi ani ca pompier în cadrul aceleaşi unităţi. La început ne mărturiseşte că a fost doar o misiune, o provocare la locul de muncă, dar cu timpul lucrurile s-au schimbat. „Iniţial nu te duci ca şi cum ai avea o vocaţie, a fost doar o misiune ca oricare alta. Ulterior, după ce începi să faci bine, e altă treabă, se schimbă lucrurile. Şi atunci începi să te dedici meseriei. Să faci bine înseamnă să salvezi oameni. Poţi să ai o intervenţie de asta reuşită să zicem una la doi ani, dar îţi este suficient pentru alţi doi ani cum s-ar spune. Dacă toată viaţa de pompier salvezi măcar un om este o împlinire totală”, spune Robert Cizmaş.

Sunt oameni, chipuri pe care nu reuşeşte să şi le amintească, pentru că de cele mai multe ori la faţa locului trebuie să acţioneze ca un robot, rapid, eficient, profesionist. Dar trăieşte o mare bucurie atunci când este oprit pe stradă, salutat şi îmbrăţişat de oamenii pe care i-a scos din ghearele morţii. Este satisfacţia supremă a muncii sale. „Asta este cea mai mare satisfacţie, am întâlnit multe persoane, despre care nici măcar nu îmi aminteam că eu am fost la intervenţia respectivă sau că eu i-am făcut bine. Am întâlnit doamne care mi-au mulţumit şi pentru cum le-am vorbit. Am fost la o intervenţie aici în spate (n.r. în vecinătatea unităţii militare) la un domn mai în vârstă, avea o entorsă şi durerea e fantastică în astfel de cazuri. I-am pus direct umărul la loc. Ce ne-a pupat, de ne-a albit bătrânul acela”, mai spune Robert.

Orice secundă contează

De foarte multe ori ajung primii la faţa locului, aşa că viaţa victimelor depinde de rapiditatea cu care intervin. Orice secundă contează, orice mişcare e calculată cu precizie, iar deciziile trebuie luate rapid. 

„La intervenţie încerc să fiu calm, să las deoparte lumea care vorbeşte, nu bag în seamă comentariile de pe margine, îmi văd de treaba mea, atât cât pot. Încerc să respect protocoalele, dacă te implici emoţional foarte mult nu realizezi nimic”, spune Robert.

De multe ori simte însă că este legat de mâini şi de picioare şi trăieşte alături de colegii săi amărăciunea, mâhnirea că nu poate ajunge acolo unde sunt solicitaţi în cel mai scurt timp posibil din cauza stării drumurilor.  În multe zone ale Mehedinţiului drumurile sunt atât de proaste, că maşina de intervenţie circulă cu viteză extrem de redusă, ori asta înseamnă de foarte multe ori o misiune eşuată din start: „Am o furie fantastică şi raportăm de atâtea ori că drumul spre satul cutare este impracticabil. Oamenii nu sunt rupţi de civilizaţie, dar trebuie să circuli cu 5 kilometri la oră. Avem zone la care ajungem şi într-o oră şi ceva din cauza drumului impracticabil. De aceea, rupem maşinile în două”.

salvator smurd mehedinti FOTO Robert Cizmas

Se înecase cu seminţe

Sunt misiuni care lasă o amprentă puternică asupra acestor lucrători în uniformă. Se întâmplă uneori ca în ciuda tuturor eforturilor depuse omul să le moară în braţe. „Anul trecut, pe la sfârşitul anului un apel din dispecerat ne anunţa că trebuie să ajungem la o persoană inconştientă, cu probleme cardiace. La situaţia asta la ce te poţi aştepta? Direct la stop cardio-respirator. Ştiu că am făcut 37 de minute într-o zonă greu accesibilă, am avut drum de pădure, dar am ajuns repede, omul respectiv era cu probleme cardiace vechi, se înecase cu seminţe. După 50 de minute nu am reuşit să-l resuscităm, nu am reuşit să-l salvăm. Am fost dezamăgiţi. Am ajuns în timp util, date fiind condiţiile, dar omul era foarte bolnav”, îşi aminteşte Robert Cizmaş.

“Nu e niciodată ca-n filme”

Presiunea şi stresul în care lucrează este deseori atât de mare că se întâmplă ca şi medicii să intre în panică. 

„Ultimul accident, acela de la Balota, cu fata din faţă, care a intrat în comă. Sincer să vă spun, şi doctoriţa s-a panicat. <<Haideţi repede că o pierdem>>, a strigat la noi. Am scos-o de acolo în viaţă. Oamenii trebuie să ştie că nu e niciodată ca-n filme sau ce mai vedem pe la emisiuni, faci masaj şi gata e în picioare. Când ne apare pe monitorul liniuţa aceea înseamnă că are puls şi respiră şi hai cu el mai departe la spital, la terapie intensivă”, spune Robert.

Plutonierul major Robert Cizmaş mai are un motiv în plus de mândrie, o familie frumoasă care îl aşteaptă acasă - un băiat de 14 ani şi o fetiţă de patru ani - în sânul căreia găseşte liniştea de care atâta nevoie după o tură solicitantă.

Turnu-Severin



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite