Mânăstirea Sf Ana de la Orşova, batjocorită de comunişti, ignorată şi de actuala administraţie
0Cine ajunge la Orşova nu poate scăpa din vedere Mănăstirea "Sfânta Ana", ridicată pe Dealul Moşului, ce domină oraşul din golful Cernei. Biserica a rămas netârnosită, chiar şi după al Doilea Război Mondial, când a fost luată în custodia statului român. Abia după 1990, Mănăstirea "Sfânta Ana" din Orşova a devenit ceea ce ctitorul său, Pamfil Şeicaru, îşi dorise: un aşezământ de rugăciune neîncetată.
Mânăstirea Sf Ana din Orşova este ctitoria cunoscutului ziarist din anii interbelici Pamfil Şeicaru, care a luptat la Orşova în anii Războiului pentru Reîntregirea Neamului. Scăpat cu viaţă, acesta a jurat că în acest loc va ridica o mânăstire în spiritul tradiţiilor noastre româneşti.
România nu intrase încă în război când Pamfil Şeicaru, la numai 19 ani, s-a înscris ca voluntar fiindcă ţara avea nevoie de tineri luptători. A fost trimis ca sublocotenent în Regimentul 17 Mehedinţi, la comanda unei companii de mitraliori. Unităţile germane şi austro-ungare încercau să ocupe Orşova şi să o lichdeze cu orice preţ. Pe Dealul Moşului, într-o noapte din septembrie 1916, Pamfil Şeicaru se afla acolo împreună cu sublocotenentul Petre Găvănescu, când a fost îngropat într-o tranşee de explozia unui obuz german.
„Voi clădi o bisericuţă”
„Stăteau cu faţa spre inamic, supravegheau mişcările lor, când, pe neaşteptate, un proiectil venind nemijlocit din direcţia celor care îi înconjura căzuse între ei explodând, aruncându-i de o parte şi alta. După explozie s-au ridicat, s-au scuturat de praf şi s-au întrebat dacă vreunul este rănit. Cum niciunul nu era rănit sau cel puţin zgâriat, Şeicaru luase un legământ pe care niciodată nu a fost în stare să-l uite: <<dacă voi trăi şi voi avea posibilitate, voi clădi o bisericuţă în acest punct>>”,
scrie Rene Al de Flers în lucrarea „Pamfil Şeicaru aşa cum a fost”. Pentru meritele sale deosebite în luptele de la Cerna-Jiu a fost distins de Regele Ferdinand I al României cu titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”.
Şi câţiva ani mai târziu avea să-şi ţină promisiunea şi să ridice la Orşova o mânăstire în memoria camarazilor săi de arme, care au sfinţit cu sângele lor aceste locuri în vara şi toamna lui 1916, dar şi în memoria tuturor eroilor care au căzut pentru o Românie Mare, după cum el însuşi scria în actul de donaţie al mânăstirii către Mitropolia Olteniei, act notificat la Munchen în 24 martie 1975.
Construcţía a început în 1936
Între anii 1936-1939 are loc construcţia mânăstirii, după un proiect al arhitectului bucureştean Ştefan Peterneli. Înainte de începerea lucrărilor, Pamfil Şeicaru a trebuit să cumpere terenul de la localnici, să amenajeze drumul, să transporte materialele.
“Ne-au spus oamenii care au muncit aici că misosea numai a brad, că adusese mult lemn de brad pentru construcţia mânăstirii”, spune stareţa Iustina Popovici de la Mânăstirea Sf Ana. Deci construcţia mânăstirii a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces pietruit, numit „Drumul Eroilor”, ce urca din centrul vechii Orşove, şerpuind printre dealuri, şi care pe parcursul său de 1500 metri era străjuit de şapte troiţe cu bănci de popas, sculptate din lemn de stejar masiv. Pe fiecare troiţă erau săpate dedicaţii pentru fiecare regiment ce a participat la luptele de la Alion, Cerna şi eliberarea Orşovei în 1916. În deceniul al şaselea, după nici 30 de ani, treptat aceste troiţe au fost distruse de intemperii şi de persoane iresponsabile, fiind iremediabil pierdute.
Drumul spre mănăstire, distrus în 2014
Aşa se întâmplă şi acum cu actualul drum care duce la mânăstire şi care este aproape impracticabil, după ce a fost afectat grav de inundaţiile din toamna anului 2014.
Dezinteresul autorităţilor locale faţă de acest drum este condamnabil având în vedere importanţa culturală şi religioasă a acestui sfânt lăcaş.
„Pamfil Şeicaru a fost un mare patriot pe care l-a avut România. Mânăstirea Sf Ana nu este cunoscută în ţară pe cât ar trebui, ar trebui să fie un brand de naţionalism, un simbol al ţării noastre. Drumul este sub orice critică, este făcut praf, nu pot să urce autocarele”, spune părintele Mihai Zorilă de la Episcopia Severinului şi Strehaiei.
Sfinţirea mânăstirii, întârziată
Odată încheiate lucrările, mânăstirea trebuia târnosită, cu hramul Sfintei Ana, după numele mamei ctitorului, şi introdusă în circuitul monahal ca un aşezământ de maici. Din păcate, episcopul Vasile Lăzărescu, viitorul mitropolit al Banatului, a refuzat târnosirea, motivându-şi opoziţia prin aceea că lucrările de construcţie nu au fost precedate de acordul de amplasare a mânăstirii. Apoi, sfinţirea mânăstirii a fost mult întârziată din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial, iar apoi după terminarea războiului din cauza regimului comonist. Din păcate, ctitorul ei nu a avut bucuria să participe la momentul sfinţirii acestui lăcaş, fiind nevoit să rămână într-un exil dureros timp de 36 de ani. Mareşalul Antonescu îl trimisese în data de 10 august 1944 la Madrid într-o misiune ce viza pregătirea armistiţiului cu puterile aliate. Ziua de 23 august 1944 l-a găsit în drumul spre Spania, la Viena. A reuşit totuşi să ajungă, dar în ţară a fost condamnat la moarte pentru „crimă de înaltă trădare”.
Comuniştii au făcut restaurant în mânăstire
După încheierea războiului, comuniştii au închis mănăstirea, clădirea a fost preluată de stat şi transformată mai întâi în preventoriu pentru copii, apoi a intrat în administraţia Biroului de Turism pentru Tineret. Mai târziu, în biserică a fost amenajat un restaurant, iar chiliile măicuţelor au fost făcute camere de hotel.
„Îmi amintesc că eram în anul II la Seminar, când am venit cu colegii în excursie, în 1979 şi în biserică unde este altarul era un bar, un fel de bufet şi recepţia pentru cheile de la căsuţe, unde sunt acum chiliile maicilor. Se numea Hanul Căprioara. Se serveau băuturi alcoolice, dar şi un pepsi, o cafea. Turla nu se vedea, era un candelabru din fier forjat şi puseseră nişte scânduri. În biserică au dat cu praf de ciment alb, au tencuit pictura originală, astfel că maicile nu au mai putut să refacă pictura iniţială”, spune părintele Zorilă.
Reînhumat în pridvorul mânăstirii
Abia la data de 2 decembrie 1990 a avut loc sfinţirea mânăstirii, fiind făcută de P.S. Episcop Damaschin Severineanu, vicar al Mitropoliei Olteniei. În anul 1995 a fost deschis muzeul mânăstirii dedicat ctitorului său, Pamfil Şeicaru, iar în 1996 s-a încheiat construcţia clopotniţei. La 20 octombrie 2005 a fost reînhumat, pentru totdeauana, în pridvorul Mânăstirii Sfânta Ana.
„Asta dovedeşte judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, că oamenii cei drepţi şi cei care au făcut lucruri frumoase pentru ţară, pentru neam, rămân să se pomenească. Noi îl tămâiem zilnic, îi punem flori şi candele aprinse, este pomenit zilnic. Niciodată faptele bune nu se uită, nu rămân nerăsplătite”, mai spune părintele Zorilă de la Episcopia Severinului şi Strehaiei.
Se încarcă comentariile...
