FOTO Un strungar şi soţia lui, părinţi pentru copii abandonaţi: „Cel mai mult mi-a plăcut când mi-a spus că mă iubeşte“

Marius şi Daniela Bălan locuiesc într-un centru de plasament dedicându-şi timpul pentru îngrijirea şi educaţia a 13 copii. Zece dintre micuţi sunt abandonaţi şi daţi în plasament de Direcţia pentru Protecţia Copilului. Tot ce fac cei doi soţi este voluntar. În aceeaşi casă, în aceleaşi condiţii locuiesc şi soţii Ruben şi Andreea Iancu, care cresc tot 13 copii, dintre care doi sunt ai lor şi 11 abandonaţi de părinţi.

Soţii Andreea (24 de ani) şi Ruben Iancu (26 de ani), alături de Daniela (34 de ani) şi Marius Bălan (39 de ani) cresc împreună 26 de copii, în Centrul de Plasament „Fraţii lui Onisim“, susţinut de credincioşii baptişti din Asociaţia „Iisus, Speranţa României“, din Timişoara. Andreea şi Ruben Iancu s-au alăturat Centrului „Fraţii lui Onisim“ în 2011. Pe atunci, Andreea Iancu era studentă la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara şi lucra la un supermarket, iar în timpul liber făcea voluntariat la „Onisim“.

„Povestea noastră a început de Paşte, acum trei ani şi jumătate. Toţi voluntarii erau plecaţi, nu avea cine să stea cu cei patru copii din centru şi am fost rugaţi (n.r. – ea şi soţul ei, Ruben) să avem noi grijă de ei. Cum aveam programul deja făcut, i-am luat la noi de Paşte“, îşi începe povestea Andreea. Cu timpul, pentru că nevoile copiilor erau tot mai mari, iar Andreea nu mai putea face faţă programului, i s-a propus să lucreze cu jumătate de normă ca educator. 

„Din aprilie până în iulie, am lucrat ca educator. În perioada asta, când ieşea de la lucru, Ruben venea să mă ajute, iar în concediu i-am luat două săptămâni cu noi la Haţeg“, spune Andreea. Atunci, unul dintre copii le-a spus celor doi tineri „mami“ şi „tati“.

De la 4 la 13 copii

„Când ne-am întors, Laurenţiu Timiş, directorul centrului, ne-a întrebat dacă vrem să fim părinţi pentru cei patru copii şi să locuim cu ei în permanenţă“, completează Andreea Iancu. Decizia nu a fost uşoară, cei doi soţi, care erau foarte tineri, nu aveau încă un copil al lor şi nu ştiau ce înseamnă „meseria de părinte“. Cu toate acestea, au acceptat provocarea şi s-au mutat în centru pentru a fi părinţi pentru cei patru micuţi. Imediat după ce s-au mutat în casă, cei doi soţi au făcut lucrări de reamenajare, iar numărul copiilor a crescut de la o lună la alta. Ruben îşi aminteşte cum a crescut familia: „Noi ne-am mutat în august. Aveam 4 copii. În noiembrie, am avut 7, iar în decembrie – 8. În ianuarie a venit al nostru – 9, iar acum sunt 13 copii, dintre care 2 ai noştri“.

Bianca (15 ani), Florin (10 ani), Ionela (9 ani), Berta (9 ani), Alexandra (9 ani), Luca (8 ani), Ionuţ (6 ani), Alex (6 ani), Flavia (5 ani), Darius (4 ani), Codruţ (3 ani), Filip (2 ani) şi Andreas (9 luni) sunt cei 13 micuţi de care au grijă Andreea şi Ruben. Odată cu naşterea primului copil, Filip, care acum are 2 ani şi 9 luni, Andreea şi-a îngheţat anul la facultate, Ruben a intrat în concediu paternal, care s-a prelungit acum nouă luni odată cu naşterea celui de-al doilea copil, Andreas. Asta le-a permis celor doi tineri să fie părinţi 24 de ore din 24.

Singurul venit al familiei din acest „job de părinte“ este salariul pe jumătate de normă de îngrijitor cu care este plătită Andreea. „La început, l-am privit ca pe un job, clar! Îmi erau dragi, dar ce simt acum pentru ei nu pot să descriu în cuvinte. Poate că mulţi spun că nu se poate, dar simt la fel ca pentru copiii mei. Am fost cu Alexandra, care are probleme de auz, la analize şi mi-a spus doctorul că în doi ani şi jumătate nu a făcut niciun progres. Am crezut că pică cerul pe mine! M-a durut foarte tare“, mărturiseşte Andreea.

„Unii nu ştiau nici să se spele”

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!“, aceasta este porunca biblică şi crezul care îi ajută pe Andreea şi pe Ruben, la o vârstă la care alţi tineri încă depind de părinţi, să fie mamă şi tată pentru 13 copii.  Acelaşi crez îl au şi Daniela şi Marius Bălan, veniţi în casa „Onisim“ de un an. Marius, care lucrează ca strungar la o firmă din Timişoara, şi Daniela, care este asistentă medicală, dar nu profesează, cresc şi ei tot 13 copii: Clara (12 ani), Helia (12 ani), Melisa (12 ani), Amalia (11 ani), Mario (10 ani), Sara (8 ani), Andrei (8 ani), Gabi (6 ani), Cristi (6 ani), Maria (6 ani), Costi (5 ani), Claudiu (3 ani) şi Ştefan (1 an). Trei – Helia, Mario şi Ştefan – sunt ai lor, iar ceilalţi 10 sunt în plasament. Tot ce fac este exclusiv voluntar.

„Ne-am implicat în acest proiect pentru că vrem ca în noi copiii să vadă dragostea lui Dumnezeu“, explică Daniela Bălan filosofia după care funcţionează. Rolul pe care şi l-au asumat cele două familii nu este deloc simplu. „Ne-am dat seama cât de răi şi cât de slabi suntem noi în primul rând. Nu e uşor să lucrezi cu astfel de copii, vin din familii diferite cu obiceiuri diferite. La început, e foarte greu. Nu mergeau la şcoală şi dintr-o dată trebuie să meargă la şcoală. Unii dintre ei nu ştiau nici să se spele, dar cea mai mare nevoie a lor este dragostea. Trebuie să găseşti un echilibru între dragoste, disciplină şi educaţie. E foarte greu până se obişnuiesc cu nişte reguli“, mai spune Daniela Bălan.

Cu ce probleme vin copiii abandonaţi

În doar un an, de când au grijă de copiii din centru, soţii Bălan au trecut prin momente grele. Într-o perioadă scurtă de timp, mai mulţi copii au ajuns la Urgenţe. „Costi şi-a rupt mâna, Andrei a căzut în parc, Sara şi-a rupt degetul, Gabi şi-a spart capul. Săptămânal, am ajuns cu câte unul la Urgenţe“, povesteşte Marius Bălan. Veniţi din familii cu foarte mari probleme, unde violenţa este o regulă, copiii au probleme de adaptare şi de comportament, provocate, pe de o parte, de mediul în care au trăit, iar pe de altă parte, de sechelele cu care au rămas.

Un caz concret este al Clarei, pe care Daniela Bălan a reuşit să o ajute cu răbdare şi multă dragoste să îşi schimbe atitudinea pe care o avea când a ajuns în centru. „Sunt patru copii, trei surori şi un frate. Sunt de etnie romă, dar nu m-a deranjat asta, pentru că eu nu pot să fac diferenţe. În prima zi în care au venit, erau nespălaţi, iar Clara se uita urât la mine. Fiind cea mai mare, îşi bătea fraţii, nu vorbea nimic şi simţeai că urăşte pe toată lumea. I-am explicat că nu e voie să îşi bată fraţii, s-a deschis, a început să comunice şi cel mai mult mi-a plăcut când mi-a spus că mă iubeşte“, mărturiseşte Daniela Bălan, plină de bucurie.

Rezultatele copiilor le dau satisfacţie

Cu greutăţi s-au confruntat şi soţii Iancu. Ei au avut de lucrat la comportamentul unui băieţel de 3 ani. „Unul dintre copii a ajuns aici după ce a fost închis trei zile în casă. Reproducea înjurăturile şi scenele din familia în care a trăit. Toate înjurăturile lui erau la genul feminin. Am fost cu el şi la neuropsihiatrie şi a fost diagnosticat cu deficit de atenţie. Mi s-a spus că e hiperactiv din cauza convulsiilor provocate de plânsul în exces atunci când a fost mai mic“, povesteşte Andreea Iancu. Părinţii celor 26 de copii uită de toate greutăţile în momentul în care văd rezultatele muncii lor. „Nu am trăit niciun an şcolar fără să avem copii care să iasă în faţă cu diplome“, spune Andreea Iancu, adăugând că Luca este de o inteligenţă sclipitoare şi studiază şi vioara.

„Noi ne-am mutat în august. Aveam 4 copii. În noiembrie, am avut 7, iar în decembrie – 8. În ianuarie a venit al nostru – 9, iar acum sunt 13 copii, dintre care 2 ai noştri”, Ruben Iancu, tată

„Poate că mulţi spun că nu se poate, dar simt la fel ca pentru copiii mei. Am fost cu Alexandra, care are probleme de auz, la analize şi mi-a spus doctorul că în doi ani şi jumătate nu a făcut niciun progres. Am crezut că pică cerul pe mine!”, Andreea Iancu, mamă

O poveste începută în 1992

Cei 26 de copii adunaţi în jurul mesei, rugându-se pentru „mami şi tati“ şi care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru „că are grijă de noi şi ne dă de mâncare“ te fac să crezi că eşti într-un colţ de rai cu îngeraşi căzuţi din familii transformate în iad. De fapt, te afli în Centrul „Fraţii lui Onisim“. Amplasat pe un bulevard aglomerat din Timişoara, cu maşini şi tramvaie trecându-i zilnic pe sub geam, Centrul „Fraţii lui Onisim“ este cămin pentru cei 26 de copii care cresc aici şi primesc ceva de care nu au avut parte niciodată: o familie. Orfani, abandonaţi sau abuzaţi în familie, copiii de la „Onisim“ au găsit aici mai mult decât un acoperiş deasupra capului.

„Tata Dugu”

Deschis în urmă cu aproape 25 de ani, Centrul „Fraţii lui Onisim“ este rodul pasiunii pe care pastorul baptist Petru Dugulescu a pus-o în sprijinul copiilor orfani. Totul a început în preajma Crăciunului din 1992. Şapte băieţi, scoşi dintr-un canal din Piaţa 700 din Timişoara au fost duşi în casă şi s-au bucurat de un alt fel de Crăciun. În scurt timp, numărul copiilor străzii care au găsit ajutor la „Fraţii lui Onisim“ a ajuns la 43, iar de atunci, sute de copii au fost ajutaţi de „tata Dugu“, care a murit în 2008. Centrul şi-a continuat activitatea, iar în urmă cu circa patru ani, activitatea centrului a fost extinsă, cu preluarea a patru copii internaţi în Centrul de Primire în Regim de Urgenţă de la Timişoara. Practic, copiii sunt luaţi în plasament la „Fraţii lui Onisim“, la fel cum ajung şi în familiile asistenţilor maternali.

Poveştile de succes din casa „Fraţii lui Onisim”

Pe lângă copiii luaţi în îngrijire şi familiile care au grijă de ei, prin centrul de pe Calea Dorobanţilor din Timişoara trec şi tineri băieţi, ieşiţi din centrele de plasament care nu au unde să se ducă. Pentru a putea locui la „Onisim”, tinerii trebuie să îndeplinească câteva condiţii: să lucreze sau să meargă la şcoală şi să meargă în fiecare duminică la biserică. Cazarea şi mâncarea sunt asigurate în centru, dar cei care lucrează trebuie să deschidă un cont în care depun în fiecare lună 70 la sută din venitul pe care îl au, astfel încât atunci când părăsesc centrul să aibă cu ce porni în viaţă.

Chiar dacă au pornit în viaţă cu un mare minus, mulţi dintre tineri au reuşit să îşi facă familii şi să îşi facă un rost în viaţă. Una din poveştile de viaţă de succes de la „Onisim” este Denis, un copil abandonat şi crescut în orfelinat. Când a terminat liceul, Denis s-a dus acasă la mama lui, dar aceasta l-a dat afară în pragul Crăciunului, doar cu o geantă de haine. Ajuns la „fraţii lui Onisim”, Denis s-a ambiţionat, a urmat Facultatea de Drept, iar acum este avocat. Un alt tânăr de referinţă este Andrei, care a fost salvat de „fraţii lui Onisim” din stradă, a urmat cursurile Facultăţii de Construcţii, iar acum lucrează în domeniul în care a studiat, în Anglia.

Nevoile copiilor de la „Onisim”: afterschool şi un dulap pentru haine

Cheltuielile pentru educaţia şi îngrijirea celor 26 de copii nu sunt deloc mici, iar centrul funcţionează din donaţii. Aproape lună de lună, centrul se confruntă cu dificultăţi la plata utilităţilor, dar, de fiecare dată, banii necesari au venit într-un mod miraculos, în ultima zi. Acum, visul celor două familii este să îi poată da pe copiii de la şcoală la afterschool. 

„Oricât de bine ne-am organiza, nu putem să ne ocupăm de toţi. Pentru unul dintre copii am reuşit deja să adunăm bani pentru afterschool. Costul este de circa 500 de lei pe lună pentru un copil“, spune Ruben Iancu, adăugând că, la începutul acestui an şcolar, copiii nu au mai primit, ca în anii trecuţi, rechizite, dar au refolosit ce au avut. În cazul unora dintre copii, părinţii colegilor s-au mobilizat şi le-au cumpărat rechizite. O altă nevoie a părinţilor şi copiilor este renovarea camerelor în care locuiesc copiii familiei Bălan şi înlocuirea dulapurilor de haine, care sunt vechi şi rupte. În afara şcolii, copiii învaţă să cânte la vioară şi la mandolină.