REPORTAJ Tratament inedit pentru copiii bolnavi: terapie în şa GALERIE FOTO
0
O tânără din Timişoara ajută copiii cu probleme grave de sănătate cu ajutorul unui „aparat" viu, care nechează şi îi poate plimba călare. În România, hipoterapia nu este recunoscută decât ca terapie complementară, deşi efectele benefice obţinute cu ajutorul pasului lin şi ritmic al cailor sunt cunoscute încă din antichitate.
Erika Cristina Kempf a absolvit mai întâi fiziokinetoterapia la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş" din oraşul de pe Bega, iar în prezent este în anul VI la medicină generală. La începutul anului, timişoreanca a început să facă primii paşi pe un teren foarte puţin cunoscut la noi în ţară: hipoterapia. „Sunt pasionată de echitaţie de la 20 de ani, dar caii mi-au plăcut de când eram mică. Dacă vrei să faci hipoterapie trebuie să fii ataşată de ei şi, în acelaşi timp, să îţi placă foarte mult să lucrezi cu oamenii. Este nevoie de răbdare şi de consecvenţă pentru a se obţine rezultate", a explicat Erika Kempf.
Pentru că a dorit să fie cât se poate de serioasă în privinţa acestei profesii, tânăra şi-a ales pentru studii cea mai cunoscută instituţie de profil din Italia. Data la care s-a înfiinţat Associazione Nazionale Italiana di Riabilitazione Equestre (ANIRE) este la câţiva ani lumină distanţă de stadiul actual al acestei profesii în România. Pe actul de constituire al asociaţiei este trecută ziua de 20 decembrie 1977, fiind recunoscută oficial de preşedinţie nouă ani mai târziu, la recomandarea Ministerului Sănătăţii.
Mari diferenţe
Terapeuta a rămas impresionată de modul în care profesioniştii italieni îşi tratează pacienţii. Cursul pe care l-a făcut, în perioada ianuarie - martie a acestui an, la ANIRE a însemnat în primul rând foarte multă practică. „Lucram şi cu 20 de copii pe zi, iar fiecare şedinţă are 30 de minute. Experienţa şi profesionalismul lor sunt uimitoare. Diferenţele faţă de ceea ce se întâmplă în România cu domeniul hipoterapiei, despre care pot spune că este practic inexistent, sunt uriaşe. După ce am terminat cursul am mai rămas suplimentar pentru că mai aveam de învăţat. Orice tehnică de lucru aflată în plus, chiar şi dacă este vorba de mici trucuri prin care înţelegi mai bine animalul, este foarte folositoare", a precizat Erika. Pe lângă cunoştinţele acumulate, timişoreanca şi-a făcut şi numeroşi prieteni din domeniu, pe care nu ezită să-i sune dacă apare vreo nelămurire.
„Nu e o simplă plimbare"
În România, hipoterapia nu este recunoscută decât ca terapie complementară, deşi efectele benefice obţinute cu ajutorul pasului lin şi ritmic al cailor sunt cunoscute încă din antichitate. Mai deranjant pentru Erika Kempf este însă faptul că dintre puţinele persoane care o practică, şi mai puţine au o pregătire specială în acest sens. „Trebuie să se înţeleagă faptul că hipoterapia nu reprezintă o simplă plimbare călare. Nu oricine are un cal în spatele curţii poate face hipoterapie. În timpul şedinţelor se urmăresc scopuri terapeutice clare, ale căror rezultate se văd în timp. Aşadar, nu vorbim nici despre un tratament minune, o licoare magică, mai ales că beneficiarii sunt de multe ori copii cu dificile afecţiuni neuromotorii şi psihice. În discuţiile pe care le am întotdeauna cu părinţii, înainte de începerea tratamentului, problema nu se poate pune <<în câte şedinţe se rezolvă?>>", a explicat tânăra.
Potrivit acesteia, cunoştinţele medicale sunt cruciale în stabilirea metodei de lucru conform simptomatologiei pe care o prezintă pacienţii. Abia mai apoi începe greul, încercarea de a ameliora sau măcar de a menţine starea micuţilor bolnavi. „Este riscant să faci hipoterapie fără pregătire medicală. Cel puţin în Banat, nu ştiu dacă în restul ţării situaţia este diferită, nu cunosc niciun terapeut cu studii care să facă hipoterapie. Sunt în schimb instructori de echitaţie care pretind că fac. Nu mi se pare normal, la fel cum nu cred că ar fi corect să încep eu să predau sărituri peste obstacole", a mai precizat Erika.
Api, instrumentul medical
Adolescentul face ture, cuminte, la viteza indicată. Ştie să meargă frumos, la pas, lângă instructor şi îl priveşte sfios, pe sub breton, pe cel care îl mângâie. La trei ani, caii din rasa ardenez, din care face parte şi Api, sunt mai masivi, însă el a rămas „pitic". Nu e o problemă, explică terapeuta, mai ales că în domeniu este de dorit un cal de talie mijlocie, semigreu, nu un fotomodel. Cel mai important atu deţinut de Api este pasul lung, regulat, relaxant şi a cărui rapiditate poate fi modificată exact aşa cum doreşte instructorul.
Vezi aici o GALERIE FOTO de la şedinţele de hipoterapie!
„Hipoterapia nu are nimic de-a face cu echitaţia. Singurul lucru comun este animalul. În cazul nostru, Api este un instrument medical şi trebuie să funcţioneze la nivel optim. Când îl dresez, stau cu ochii pe el ca pe butelie", povesteşte Erika Kempf. În timpul şedinţelor terapeutice, însă, atenţia ei este îndreptată doar spre pacient, de cal având grijă un angajat experimentat al Hergheliei Izvin. Api nu are voie să se sperie de nimic, trebuie să rămână impasibil la mingile care zboară în jurul lui, la posibilele mişcări involuntare ale copiilor cu diverse afecţiuni, să nu treacă la galop dacă este strâns cu picioarele, să nu lovească dacă se apropie cineva din spate. „Nu a ajuns încă la perfecţiune, dar este OK. E un cal cuminte. Oricum, eu ţin cont şi îl las în pace în zilele lui proaste, pentru că nu lucrez cu un stetoscop, ci cu o fiinţă vie. Totuşi, se descurcă mult mai bine faţă de prima alegere, un metis care avea gene de pursânge, care era prea agitat", a spus terapeuta.
Cum decurge o şedinţă
Timp de 30 de minute, copilul este mereu în centrul atenţiei terapeutului. Fie că este vorba despre simplele interacţiuni cu animalul sau de micile jocuri executate în timp ce pacientul este urcat în şa, scopul urmărit este unul medical. „În funcţie de simptomatologie, şedinţa poate decurge în mai multe moduri. În general, copiii <<socializează>> cu animalul, vedem dacă le este frică de el, îi dăm un cub de zahăr, îl mângâiem. Pe cal urcă în modul clasic numai dacă pot, dar în general folosim o scară specială. Încercăm diferite jocuri, îi îndemn să mângâie calul în partea din faţă, apoi să se întoarcă spre partea din spate, lucruri aparent banale dar care au tot timpul un substrat", explică terapeuta.
Spre exemplu, potrivit acesteia, mângâierile îi ajută pe copiii care pot avea grave probleme mentale să conştientizeze că şi corpul lor are o parte din faţă şi una din spate. Dacă schimbările în starea de sănătate vin mai greu, iar Erika şi Api sunt abia la început, efectul de bunădispoziţie, vizibil instant, nu poate fi ignorat. „Efectele pe termen scurt pot fi observate imediat. Copilul se ataşează foarte rapid de animal. Se vede aproape instantaneu: micuţii sunt mai deschişi, râd, e greu să-i mai dai jos de pe cal", a încheiat Erika Kempf.
Se încarcă comentariile...
