Deportări, închisoare sau glonţul pentru cei care se opuneau colectivizării

Manifestările împotriva regimului comunist au început în 1949, cu răscoalele ţărăneşti din zona de Vest a ţării, răscoale care au fost o reacţie la încercările de colectivizare forţată.

În 1949 au fost sechestrate resturile marilor proprietăţi funciare, reduse prin reforma agrară din 1945 la 50 hectare. Proprietarii şi familiile lor au fost deportaţi în locuri îndepărtate, iar pământul şi inventarul, trecute în posesia primelor gospodării agricole de stat (G.A.S.).

În primii ani de după reforma agrară, comuniştii au promis că nu vor face „colhozuri”. Statul a introdus, în schimb, sistemul „cotelor obligatorii”, prin care ţăranii erau obligaţi să cedeze cantităţi însemnate din recoltă, în scopul de a deveni falimentari şi a intra apoi, din disperare, în „întovărăşiri” şi „colective”. 
 

Cine „se sustrăgea cotelor” era considerat „sabotor”, fiind arestat şi condamnat. În spiritul „luptei de clasă”, ţăranii au fost împărţiţi în trei categorii: „săraci”, „mijlocaşi” şi „chiaburi”. 

Rezistenţa a fost însemnată, în primii ani de colectivizare, activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale făţişe şi lupte cu trupele de miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi deportări. 

Vasile Râmneanţu a făcut cercetări în docuemntele vremii. „Într-o notă din 20 februarie 1960 trimisă Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Direcţia Treburilor, primul secretar al Regionalei P.M.R. Timişoara, Isac Martin, informa că la, 15 februarie 1960, Direcţia Regională a Ministerului Afacerilor Interne Timişoara a primit din partea Ministerului Afacerilor Interne un tabel nominal cu 56 de elemente de pe raza regiunii Timişoara condamnate ,,pentru manifestări duşmănoase contra transformării socialiste a agriculturii, amnistiate şi care urmau să fie puse în libertate”. 
 

În tabel erau cuprinşi deţinuţi asupra cărora Secretariatul Comitetului Regional de Partid avea obiecţii privind eliberarea lor, deoarece nu prezentau motive de siguranţă pentru regimul politic”, scrie Vasile Râmneanţu, în volumul „Un episod al procesului de colectivizare a agriculturii din Banat şi Crişana”.

După perioada martie 1949–martie 1953, în care colectivizarea agriculturii a fost însoţită de un întreg cortegiu de abuzuri, între vara anului 1953 şi decembrie 1955 a urmat  perioadă de stagnare a acestui proces monstruos. 

„Păstrarea retoricii staliniste cu privire la transformarea socialistă a agriculturii a fost combinată între anii 1953-1955, la nivelul practicii administrative, cu o diminuare serioasă a presiunii exercitate asupra satului românesc. În această perioadă de relaxare şi expectativă (1954-1955), eforturile liderilor comunişti de a menţine într-un ritm acceptabil înfiinţarea de noi gospodării agricole şi întovărăşiri, folosind doar mijloacele propagandistice şi facilităţi acordate cooperatorilor, au eşuat însă”, scrie Vasile Râmneanţu.

Tensiuni în lumea satului

În urma acestei politicii a partidului privind colectivizare agriculturii s-a înregistrat o stare crescândă de tensiune în lumea satului, situaţie care a determinat autorităţile comuniste să adopte o serie de măsuri coercitive. 
 

„Astfel, o serie întreagă de modificări ale Codului Penal sau hotărâri ale Consiliului de Miniştri cu caracter secret au dat posibilităţi mult mai largi de acţiune din partea Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii. Începând din septembrie 1957 furtul de cereale de pe câmp din avutul obştesc se pedepsea cu închisoare de până la 12 ani şi confiscarea totală a averii, pedeapsa fiind mai mică în cazul unui furt din avutul privat, era mărită până la 25 de ani pedeapsa pentru ,,crimă de uneltire contra ordinii sociale”, ajungându-se în cazul în care fapta prezenta un pericol deosebit la pedeapsa cu moartea chiar (1959). A fost reluată practica fixării domiciliului obligatoriu (1957), iar lagărele de muncă şi-au deschis din nou porţile (1958).

„Astfel, începând din anul 1957 s-a declanşat o etapă de ofensivă generală în vederea realizării colectivizării agriculturii, aceasta fiind însoţită aproape peste tot de brutalităţi şi ilegalităţi comise de cei trimişi să–i convingă pe ţărani de avantajele exploatării în comun a pământului. Enumerăm în acest sens doar procedeul prin care întovărăşiţii deveneau, fără acordul lor, colectivişti, fiind obligaţi să predea, prin statutul tip al G.A.C.-urilor, inventarul viu şi mort pe care îl deţineau”, mai susţine Vasile Râmneanţu.

„În Timiş au fost foarte mulţi ţărani care s-au opus colectivizării şi acelui sistem aberant de cote impuse de stat. Dar revolta a fost individuală. În partea de nord a judeţului Arad au fost însă sate în care s-au iscat adevarate revolte impotriva colectivizării, care însa au fost reprimate brutal. Oamenii erau împuscaţi si lăsaţi să zacă în stradă zile întregi, pentru a înspaimanta restul populaţiei. Erau mulţi care ajungeau să fie închişi la Timişoara. Şi pentru refuz de a participa la colectivizare riscau destul de mult, de la câteva luni până la 3 - 5 ani de închisoare", a declarat istoricul timişorean Vasile Dudaş, citat de revista Timpolis.

Deportarea şvabilor bănăţeni

Masura pregatitoare a marii colectivizari in Banat, spune profesorul Cicerone Ionitoiu, autor al studiului "Reprimarea rascoalelor taranesti", a fost deportarea şvabilor, care se numărau printre cei mai înstăriţi gospodari din Banat. 
 

În ianuarie 1945, peste comunităţile germanilor din România s-a prăvălit o catastrofă– în gerul Bobotezei, toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi toate femeile între 18 şi 30 de ani, în total în jur de 70.000 de persoane, au fost ridicate, adunate în centre de colectare, apoi înghesuite în vagoane de vite şi transportate la minele din Donbas sau Urali, la munca silnica de reconstrucşie. 

În Timis autoritatile falsificaseră în arhiva numărul real al şvabilor, tocmai pentru a încerca să şteargă dovezi cu privire la amploarea fenomenului de deportare a şvabilor.

Poliţie pro-colectiv

Ciceronis Ionitoiu  susţine că în Banat, ca peste tot, artizanii colectivizării au reuşit să-i atragă de partea lor pe o serie de tineri oportunişti, dornici să parvina, care s-au transformat ad-hoc într-un fel de "poliţie pro-colectiv", în slujba oamenilor muncii. Cel care se opunea ideii de colectivizare era luat cu duba, în mijlocul nopţii, bătut măr, i se punea pistolul la tâmplă sau era ţinta unor ameninţări cu uciderea copiilor, până când semna actele gata pregătite.

„Deja în anul 1949 isteria colectivizării ajunsese la apogeu. Iar ţăranii începuseră să se revolte împotriva statului care le lua tot, fără să le dea nimic. Unii se răzvrăteau individual, alţii se asociau, organizând răzmeriţe prin care se spera alungarea reprezentanţilor comuniştilor şi oprirea colectivizării fortate. Fiecare dintre aceste revolte erau rapid şi violent înăbuşite, spune Cicerone Ionitoiu, citat de Timpolis.

Deţinuţi executaţi în Pădurea Verde

Anul 1950 a fost pe departe cel mai sângeros an al colectivizării în Banat, argumentul suprem ajungând să fie glonţul. Au fost ridicaţi din închisori oameni, în majoritate ţărani, condamnaţi prin înscenări, cu pedepse de la 15 ani la muncă silnică pe viaţă.  Prin ordinul semnat de A. Nicolschi, au fost asasinaţi la Timişoara, între 25 februarie până pe 5 aprilie 1950, 83 de deţinuţi. 
 

Au fost aruncaţi în gropile comune de la Pădurea Verde, iar moartea lor a fost înregistrata abia în 14 august 1957 la Starea civilă din Timişoara, într-un registru ţinut secret.