Cum erau văzuţi românii din Banat în 1770 de un renumit savant: „Felul lor de a trăi este foarte aspru şi sălbatic. Furtul şi adulterul sunt socotite nimicuri la ei“

Aflat într-o călătorie de studii prin Banat, Transilvania şi Ungaria, în vara anului 1770, Ignatz von Born trimite scrisori către prietenul său, geologul german Johann Jakob Ferber.

Provincia Banat a fost cucerită de la otomani, care au domnit 164 de ani, de o putere catolică condusă de o elită vorbitoare de germană, dar majoritatea populaţiei care se găsea aici, sârbi şi români, aparţineau Bisericii creştin ortodoxe. 
 

Imperiul le-a garantat românilor unele privilegii ca recompensă pentru eficienţa lor militară, însă populaţia românească era privită deseori cu dispreţ. Această atitudine apare şi în mai multe scrisori ale unor călători.

Ignaz von Born a fost un om de ştiinţă din secolul al XVIII-lea, născut în Ardeal, la Alba Iulia (mineralog, metalurgist, scriitor şi francmason). Două dintre mineralele descoperite de el îi poartă numele: bornina şi bornitul.

Aflat într-o călătorie de studii prin Banat, Transilvania şi Ungaria, în vara anului 1770, Born trimite scrisori către prietenul său, geologul german Johann Jakob Ferber (1743-1792), relatând în amănunt cele văzute, începând cu peisajul şi bogăţiile naturale din locurile vizitate şi încheind cu observaţii de mare interes privind limba, obiceiurile, cultura românilor, maghiarilor, sârbilor.

Scrisoarea a III-a este trimisă de Ignaz von Born, de la Timişoara, în 20 iunie 1770. Fragmente din scrisoare am putut găsi pe site-ul tiparituriromanesti.wordpress.com

“Locuitorii Banatului sunt sârbi (Raizes în text), români (Wallachians) şi un sfert germani; sârbii îşi trag originea zice-se de la sciţi, ei au locuit odinioară în Dacia, apoi în Serbia şi se numesc în limba lor sârbi (srbi); această limbă este un dialect corupt slavon sau iliric. Originea românilor este mai puţin sigură. Ei îşi zic român (romun), un cuvânt însemnând în limba lor şi roman şi un om care rămâne şi, de aceea, nu este sigur dacă ei sunt o rămăşiţă a coloniilor romane sau a unei naţiuni supuse de romani. Medaliile sau monedele şi urmele mormintelor romane, care se găsesc în părţile muntoase ale ţării şi aproape de Dunăre, sunt dovezi sigure că au fost odinioară sub romani, fie într-unul sau celălalt din sensurile de mai sus.

Chiar şi limba lor care e vorbită în Ţara Românească, în chipul cel mai aspru, iar în Transilvania, cu multă eleganţă, este o latină coruptă; totuşi, nu înţeleg cum de folosesc atâtea cuvinte italiene, care n-au nici un fel de asemănare cu limba latină, astfel ca: aramă (cupru), mâncare (a mânca) şi multe altele. Terminaţia cuvintelor lor şi felul de a le conjuga, după felul italian, s-au amestecat cu limba acestei naţiuni. Felul lor de trăi este foarte aspru şi sălbatic; sunt lipsiţi de religie, arte şi ştiinţe; copiii lor, de când au abia câteva zile, sunt scăldaţi afară în aer liber în apă caldă, iarna, ca şi vara, şi înfăşaţi în pânză de in sau stofă de lână groasă. De la 5 până la 12 sau 14 ani sunt folosiţi pentru paza vitelor; fetele învaţă în acelaşi timp să spele, să facă pâine, să toarcă, să coasă, să ţeasă şi aşa mai departe. De la 14 ani, sunt folosite la lucrul câmpului. Ei cultivă cel mai mult porumbul sau cucuruzul, totuşi seamănă şi orz şi grâu; ei fac din fructele pomilor, pe care-i sădesc în mare număr, un fel de vinars pe care-l numesc rachiu şi pe care îl beau din belşug […]”, scrie pe siteul tiparituriromanesti.wordpress.com

“Ei se feresc de a intra în bisericile noastre; şi dacă uneori unii dintre ei sunt siliţi să intre în biserică, se spală îndată ce s-au înapoiat acasă pentru a se purifica. Faptul de a fi aghiesmuiţi în bisericile noastre sau a lua parte la vreo slujbă, unde e folosită aghiazma, îi umple de groază pentru că acest lucru îi spurcă în cel mai înalt grad: îmbrăcămintea care a fost stropită nici nu a mai fost purtată fără a fi spălată. Preoţii sau popii lor îi stropesc cu o rămurică sau un mic buchet de isop.

Mult timp n-am putut să înţeleg ce vor să spună românii prin cuvintele frate de cruce, a mânca crucea, dar, în sfârşit, am aflat, iată: când două sau mai multe persoane vor să-şi jure prietenie veşnică şi doresc să nu se mai despartă, nici în viaţă, nici în moarte, pun o cruce în vasul din care beau şi mănâncă, pronunţând legământul lor pe veci. Această ceremonie nu trebuie nesocotită niciodată. Ea precede îndeobşte tâlhăriile; tot aşa fac şi când vor să-şi apropie pe cineva cât mai strâns; de exemplu, când hoţii dau drumul cuiva, de teamă să nu fie trădaţi de el, îl fac să jure pe sare, pe pâine şi pe cruce că va păstra tăcerea; aceasta se numeşte a jura pe cruce, pe pită, pe sare. În ce priveşte canoanele lor religioase, ele sunt foarte deosebite de ale noastre. Furtul şi adulterul sunt socotite nimicuri la ei; în schimb, siluirea sau necinstea unei fete este un păcat mult mai mare, iar omorul nu poate fi iertat de preoţii lor. Numai Dumnezeu singur poate să-l ierte. Totuşi tâlhăriile şi omorurile sunt foarte răspândite la ei”, mai scrie pe tiparituriromanesti.wordpress.com.

“Cauza acestor contradicţii se poate găsi, cred, în ideea imperfectă pe care o au despre divinitate şi suflet, căci cum ar putea avea ei idei clare asupra datoriilor omului şi ale societăţii? Toate fenomenele sau efectele unor cauze pe care nu pot să le înţeleagă, ei le privesc ca pe fapte supranaturale; o eclipsă de soare este o luptă între vârcolaci şi Soare, de aceea, îndată ce văd acest fenomen, fac zgomot şi împuşcă mereu pentru a alunga pe aceşti vârcolaci care, dacă ar învinge şi ar mânca Soarele, ar arunca lumea într-un întuneric veşnic.
 

Există în această ţară o mulţime nesfârşită de insecte mici care ies primăvara din găurile făcute în stâncile ce se găsesc aproape de locul numit Columbaţ, pe malul turcesc, şi care se răspândesc pretutindeni, chinuie animalele, câteodată până a le omorî. Acestea, după legendele lor, ar fi scuipate de diavol, căruia ostaşul sfânt, Sfântul Gheorghe, i-ar fi tăiat în acea peşteră capul.
 

Niciodată românii n-ar tăia o frigare dintr-un fag ca să-şi frigă carnea, din cauza unui suc roşiatic pe care îl produce acest arbore primăvara şi din cauză că turcii fac din fag ţepile în care trag pe creştini. Din toate osândirile la moarte, cea prin funie este cea mai temută; chiar şi ţeapa şi roata îi sperie mai puţin, din cauză că funia strânge gâtlejul şi sufletul nu poate să iasă în sus, ci e împins înapoi, în jos […]”, mai aflăm din traducerea de pe blogul tiparituriromanesti.wordpress.com. Sursa traducerilor este “Călători străini despre Ţările Române”.

Viaţa lui Ignaz von Born
 

Ignaz von Born s-a născut la 26 decembrie 1742, la Alba Iulia, fiul lui Ludwig von Born, un ofiţer de artilerie aflat în Ardeal ca „Grübenpächter” (arendaş de mine). Până la vârsta de şase ani îşi petrece copilăria la Alba Iulia. După moartea tatălui său se mută cu familia la Sibiu.

Studiază la Colegiul Iezuit din Viena. După absolvire intră în ordinul iezuiţilor, dar îl părăseşte după 16 luni, ca „anticlerical convins”.

Pleacă la Praga pentru a studia dreptul. Apoi călătoreşte prin Germania, Ţările de Jos, Franţa, Spania. Întors la Praga şi începe studiilor şi cercetărilor din domeniul ştiinţelor naturale (geologie, mineralogie, chimie), care vor rămâne principala sa preocupare tot restul vieţii. Se remarcă aici ca unul dintre principalii animatori ai vieţii ştiinţifice, lucrările sale fiind apreciate şi peste hotare. Societăţi ştiinţifice şi academii din Suedia, Italia, Anglia şi din alte ţări îl aleg membru al lor, relatează banaterra.eu.

Citeşte şi:

Ignaz von Born, savantul ardelean imortalizat de Mozart. A descoperit două minerale ce îi poartă numele

EXCLUSIV Colonizarea Timişoarei cu prostituatele, bandiţii şi criminalii din Viena. Istoria Banatului de care nu vrea să ştie nimeni