Viaţă de poveste petrecută în creierii munţilor timp de 60 de ani. „Liniştea de acolo n-o mai găsesc niciunde“

Gorjeanul Dumitru Motancea (87 de ani) a petrecut peste şase decenii într-un conac aflat într-o zonă izolată din Munţii Vâlcan, din judeţul Gorj, ocupându-se de agricultură şi de creşterea animalelor. A trăit în acest fel în vârf de munte, deşi era nevăzător.

„Mă simt foarte bine. Sunt sănătos. Aş vrea să şi lucrez câte ceva, dar aici nu am pe ce să pun mâna. Nu îmi place să stau. Parcă mă simt bolnav“, ne spune Dumitru Motancea. Păstorul e un pic trist deoarece în urmă cu un an a fost nevoit să coboare din munţi, după ce soţia sa a suferit un accident vascular cerebral. Trăieşte alături de fiica şi de ginerele său într-o casă din localitatea Bumbeşti Jiu, situată la intrarea în Defileul Jiului.  

Dumitru Motancea s-a născut în Bumbeşti Jiu, într-o zonă izolată faţă de restul localităţii. „Casa părintească a fost pe un deal, la un kilometru depărtare de casele din sat, lângă pădure. Am trăit mai sălbatic“, povesteşte păstorul.

Învăţase să citească înainte de a merge la şcoală şi a obţinut premiul I în toţi anii, dar din cauza situaţiei materiale precare a familiei, nu a putut să meargă la liceu şi a rămas doar cu şapte clase. În plus, el îşi dorea foarte mult să se dedice creşterii animalelor.

„A venit vremea să mă duc la şcoală, dar eu învăţasem de acasă să citesc, pentru că avea tata un «Abecedar». Când aveam 5 ani ştiam să citesc ziarul. Când am fost în clasa I mi-a fost tare greu, pentru că trebuia să citesc despărţit, pe litere, iar eu citeam pe cuvintele întregi. Abia aşteptam să termin şapte clase, că aşa era şcoala pe atunci, şi să mă duc la oi, cu toate că am luat premiul I în toţi anii. Eu de la vârsta de 5 ani luam miei în pază şi luam cinci lei simbrie pentru asta. Mă făleam şi eu că am bani. Am crescut cu oile în casă. Fătau oile şi tata aducea mieii în casă, ca să nu le fie frig, iar eu mă jucam toată ziua cu ei prin casă, astfel că mi-au intrat la inimă. Cum am terminat clasa a VII-a, m-am dus la oi. Părinţii mei oricum nu-şi permiteau să mă dea la liceu“, ne spune Dumitru Motancea.

Probleme cu vederea chiar din armată

În armată a fost selectat pentru a merge la şcoala de ofiţeri, dar era tot cu gândul la animalele de acasă, aşa că a renunţat la o astfel de carieră. În plus, începuseră să apară şi primele probleme de vedere. După ce s-a întors acasă din armată, Dumitru Motancea s-a angajat ca portar la Uzina Mecanică Sadu, o unitate de armament. A lucrat timp de şapte ani.

A fost nevoit să se retragă din activitate, pentru că problemele de vedere s-au agravat. La vârsta de 28 de ani nu a mai văzut cu ochiul drept. Diagnosticul pus de medici a fost retinită pigmentară şi atrofierea nervului optic. Vederea i-a fost tot mai afectată, până când, în urmă cu aproximativ două decenii, nu a mai putut vedea deloc, doar să întrezărească.

Dumitru Motancea a decis să se mute în munte, în zona cunoscută sub numele de Plaiul Bumbeştiului, acolo unde bunicul soţiei avea un conac. A trăit împreună cu acesta până în anul 1973, bătrânul încetând din viaţă la vârsta de 89 de ani. „După ce a murit, a trebuit să rămân permanent în Plai. Până atunci, mai făceam naveta, pentru că rămânea el cu animalele“, ne povesteşte Dumitru Motancea.

A trăit aici timp de peste şase decenii, fără energie electrică şi aparate de uz casnic, dar într-o zonă deosebit de frumoasă, liniştită şi cu aer curat. Din când în când, mai punea mâna pe fluier şi începea să doinească. „Am învăţat să cânt la fluier de mic copil. Pe vremea mea, toţi copiii învăţam să cântăm la fluier, pentru că mergeam cu animalele la păscut şi aşa ne petreceam timpul mai frumos“, 

ne lămureşte ciobanul. 

Cum „vedea“ cărările pe munte

Cu toate că s-a confruntat cu probleme mari de vedere, Dumitru Motancea nu a renunţat la creşterea animalelor. Mergea kilometri întregi pe cărările muntelui fără să se rătăcească.

„Am trăit în Plai timp de 63 de ani. Aveam diferite puncte ajutătoare, cum ar fi o stâncă sau un copac cu o formă oarecare. Ştiam că sunt într-un anumit loc în funcţie de forma stâncilor. Mergeam prin pădure şi trei kilometri. Nu m-am rătăcit. Plecam seara să-mi aduc vacile de pe câmp. Zăresc foarte puţin. Dacă îmi apare o tufă în faţă, merg până o iau în braţe. Aveam clopote la fiecare vacă ca să le cunosc şi ca să le disting de vacile altora“, ne povesteşte Dumitru Motancea. 

Bătrânul tânjeşte după viaţa pe care a dus-o în munte.

„Îmi este dor de viaţa din Plai. Liniştea de acolo nu o mai găsesc niciunde. Acolo auzeai doar glasul păsărilor, şuieratul vântului, murmurul izvorului şi simţeai mirosul florilor. Mi-a plăcut mult natura. Nu mi-a plăcut viaţa închisă şi în oraşe aglomerate. Aici numai zgomote, maşină după maşină“,

ne spune bătrânul. 

A compus 300 de versuri 

Îndrăgostit de natură, Dumitru Motancea a început să compună versuri până când a ajuns la peste 300 de poezii: „De când problemele cu vederea s-au agravat, nu am mai putut să scriu şi nici să citesc. Adunam 14-15 poezii în cap, iar când veneau copiii, le «descărcam», în sensul că ei le scriau, iar apoi, începeam altele noi. Am făcut versuri despre tot ce a lăsat Dumnezeu frumos pe pământ, dar şi anumite poveşti şi întâmplări pe care le-am auzit şi pe care le-am trăit“. La 86 de ani, bătrânul păstor a debutat în literatură cu volumul de versuri „Viaţa în plai“.