Povestea lui Ştefan Bujor, cel mai vestit haiduc din Moldova. Cum s-a răzbunat după ce fratele său de cruce a fost ucis

Ştefan Bujor a fost unul dintre cei mai vestiţi haiduci din părţile Moldovei, dar faima acestuia a ajuns chiar şi până în Oltenia şi în alte zone ale ţării.

Ştefan Bujor era originar de prin părţile Sibiului. Acesta s-astabilit la Iaşi, alăturându-se altor imigranţi transilvăneni, atras şi de avantajele fiscale şi administrative date de domnul Moldovei, Mihai Şuţu, dar şi pentru a scăpa de conscripţie. S-a căsătorit şi a trăit o vreme într-o căsuţă Tătăraşi.

„Dar Bujor nu era plămădit din aluatul celor ce mor de bătrâneţe în patul lor. Abuzurile boierilor, nedreptăţile de tot felul îl îndeamnă la câteva acţiuni haiduceşti. Cade prins şi este trimis la ocnă. Puţini din cei ce intrau aici mai vedeau lumina soarelui. Tânăra lui soţie însă nu dorea să–şi piardă soţul. Aleargă disperată la mai–marii Moldovei, pentru a–l salva. Face jalbe după jalbe pentru obţinerea iertării lui. Şi iată că într–una din zilele anului 1805 este chemat la domnie. Se înfăţişează chiar la domnul Alexandru Moruzi. Promisiunea solemnă că Bujor se  va lăsa pe veci de haiducie şi probabil... lacrimile fierbinţi l–au înduioşat pe domn, care-l iertă“, prezintă istoricul Eugen Şendrea în lucrarea „Faptele haiducilor“.

A devenit cel mai de temut haiduc din Moldova

Bujor va fi numit vătaf pe moşia boierului Catargiu, însă face o anumită pagubă, pentru care va fi bătut crunt. Jură să se răzbune şi se refugiază în pădure. Alţi 12 tovarăşi i se alătură şi îi jură credinţă şi ascultare. „Atacurile se succedeau cu repeziciune asupra conacelor boiereşti, caselor cămătarilor. Pungile cu bani erau apoi împărţite la săraci, şi «multe  vaci cu viţel erau dăruite la vădane şi orfani». Devenise cel mai puternic, cel mai de temut haiduc din Moldova, «domnind nesupărat peste moşii, domni şi păduri şi vestea despre dânsul merse departe, până–n ţările vecine». Acum îşi poate permite acţiuni pe scară largă în Moldova, Muntenia, Oltenia şi ajunge chiar şi în Transilvania. Numele lui Bujor era pe buzele tuturor celor obidiţi! Fireşte că autorităţile n–au stat cu mâinile în sân. În Oltenia, caimacamul Samuraş, spumegând de furie, l–a urmărit zi şi noapte, dar fără succes, în Moldova se iau măsuri neobişnuite, care pe undeva amintesc de cele din Vestul Sălbatic. Se organizează echipe de 30–50 din cei mai buni ţintaşi, în fiecare oraş, pentru a–l răpune. Bănuim desigur că pe capul lui se pusese şi un premiu mare“, se arată în lucrarea „Faptele haiducilor“. 

Frate de cruce cu un alt haiduc

În iarna anului 1808, haiducul caută adăpost la un boier de neam, Gheorghe Caravia, fiul şerdăresei Anastasia Caravia, născută Arbore, stăpâna moşiei Sârbii din ţinutul Neamţului. Se vorbea că boierul avea legături cu nişte tâlhari şi chiar lua parte la acţiunile lor. Caravia a primit foarte bucuros să-l adăpostească pe Bujor aşa că l-a dus la un ţăran din sat, la care mai era găzduit şi Gheorghe Ardeleanu, un alt haiduc. „În cursul acelei ierni, Bujor, Gheorghe şi cu Caravia făcură mai multe prădăciuni, furând mai cu seamă cai, pe care Gheorghe şi cu Bujor îi vindeau pe urmă în Cordun (aşa se numea la noi atunci Bucovina). Bujor şi cu Gheorghe se împrieteniră într–atâta încât îşi jurară frăţie de cruce: adică fiecare din ei îşi slobozi sânge din braţ într–un pahar plin cu vin; apoi încrucişând braţele, se sărutară pe gură şi băură vinul amestecat cu sângele lor, jurându–şi credinţă şi ajutor. Amândoi fraţii de cruce voind să plece împreună după hoţii noi, Caravia voi să–i ademenească să mai rămâie până va trece, de la Roman spre Fălticeni, un negustor bogat având asupra sa mai multe mii de galbeni, spre a–i aţine calea, a–l ucide şi a împărţi între ei banii ce i–ar găsi asupra lui. Dar Bujor şi cu Gheorghe, care nu erau bucuroşi să omoare, nu primiră să aştepte, din care pricină Caravia se supără pe ei şi se părăsiră în termeni reci“, mai menţionează istoricul Eugen Şendrea.

Uciderea fratelui de cruce

Gheorghe s-a întors la moşia Caravia, dar nu singur, ci însoţit de o femeie deosbit de frumoasă, Catrina. Istoricul relatează că între cei doi s-a iscat o dispută din dragoste, pentru Catrina. Până la urmă, la ordinul lui Caravia, Gheorghe este omorât de mai mulţi ţigani, la comiterea faptei fiind prezent şi boierul, care, apoi, a mers la Catrina şi a siluit-o. 

După un timp s-a întors şi Bujor, care a aflat de nelegiurile lui Caravia. Haiducul s-a oprit mai întâi la crâşma boierească din sat. Acolo i-a strâns pe mai mulţi oameni, printre care se aflau şi cei care participasesă la comiterea crimei. Bujor trimisese un mesager ca şi Caravia să vină la cârciumă, dat acesta nu a apărut. Eugen Şendrea relatează povestea acestei întâmplări istorisită de bătrânii locului: „Mai zăbovind cam un ceas mai bine, fiul şerdăresei tot n–au mai venit; şi văzând că nu mai vine, s–au ridicat toţi acei şapte oameni înarmaţi în picioare şi au început a striga şi a face întrebare: care este loniţă Cojocariul şi Vasile Vizitiul, să iasă afară dintre ceilalţi. Şi ieşind i–au strigat unul dintre acei şapte ce era mai bătrân ca să–l ia de piept pe ţigan şi i–au dat cinci bice. Şi au început a striga că acei ţigani au fost împreună, cu fiul şerdăresei, de au omorât pe fratele lor Gheorghe şi cum l–au cărat şi unde l–au mistuit şi la ce loc şi la acel ţigan au găsit şi un chimir lat de piele care chimir fusese a lui Gheorghe, a mortului. Apoi acel ţigan a dat lămuririle asupra uciderii, adăugând că asupra lui Gheorghe s–au găsit două chimire, unul cu bani de argint şi celălalt cu galbeni, care bani i–au luat Caravia. Apoi au început a face strigare dintr’ acei şapte şi plângeau şi ziceau: «Auziţi, norod, cum au ucis pe fratele nostru». Şi iarăşi au început a striga: «Care este Ioan Şchiopu, ţigan, să iasă afară dintre ceilalţi». Ieşind acel ţigan, au cunoscut asupra lui parte din hainele lui Gheorghe şi însuşi ţiganul n’au tăgăduit şi au adăugit că era de faţă când, după omor, stăpânul lui au pus banii ce i–au scos din chimirurile ucisului, în sipet. Şi îndată au început cu toţii, toţi şapte, a strigă cătră tot norodul ce era acolo: «Auziţi, norod, cum au fost uciderea fratelui nostru şi să fiţi martori când vom cere la vreo judecată, şi să ştiţi, norod, că Caravia şi cu maică–sa din mâna noastră nu vor scăpa. Că noi pe dânşii i–am ţinut de drept tovarăşi şi ceea ce am agonisit cu dânsul am împărţit, şi nu i–au fost îndestui banii ce au luat de la noi şi de la fratele nostru, dar l–au şi omorât. Şi dacă l–au omorât, de ce nu au pus să’l îngroape? Ce l–au lăsat de l–au mâncat câinii?» Iar pe Iacob Văcariul, scoţându–l afară dintre norod, l–au întrebat, nu i–au fost păcat să spintece pe om şi să–l lese să–l mănânce câinii? Apoi l–au bătut până ce au pierdut cunoştinţă. Şi au mai scos pe Vasile Turc şi i–au făcut întrebarea: «El este acel ce au îngropat ciolanele lui Gheorghe?» » El au răspuns că el este, că fiul şerdăresei i–au poroncit să–l îngroape şi au început şi al treilea a striga: « Aţi auzit, norod, faptele fecioru-lui şerdăresei? Pentru aceasta au fost poprirea voastră, ca să auziţi cu toţii şi să puteţi fi martori!»Şi aşa luând unul o hârtie şi călimări, au început să scrie pe toţi câţi ne–am aflat la acea popreală”.

Tot ce s-a întâmplat a ajuns la urechile logofeţiei de la Iaşi, care a decis ca boierul să fie ridicat şi întemninţat. Acesta a fost judecat şi condamnat la moarte, pe maică–sa la închisoare pe viaţă la o mănăstire, iar pe ceilalţi cofăptaşi, la munca ocnei. 

„Vinovatul fu decapitat la Copou în ziua de 28 iunie 1810, în prezenţa hatmanului, a agăi, a vornicului de aprozi şi a poliţmaistrului de Ieşi, căpitanul leitenant al flotei Dicescu“, menţionează istoricul.

Lovitura dată boierului Lupaşcu şi prinderea haiducului

După execuţie, haiducul Bujor a devenit vătaf la boierul Ilie Petralifu, stăpânul satului Coştienii de la ţinutul Tecuciului, dar nu a stat mult aici. „De atunci, întovărăşit de alţi hoţi cu care făcuse prietenie la Petralifu, începu să cutreire Moldova şi Basarabia de mai multe ori, adunând în cursul fiecărei expediţii pradă destul de bogată şi variată. Pe lângă bani: galbeni, carboave, irmilici şi bancnote, luau şi haine de tot felul: giubele, şalvari, anterie, contese, apoi juvaieruri, argintării şi altele. Nu ucidea bucuros, dar a făcut mai multe omoruri, fie în cursul luptelor cu poterile, fie încercând să scoată bani de la victimele lui. Când dădeau de vreun boier de neam, îl prădau, dar fără a–l maltrata, cum s–a întâmplat cu spătarul lordache Sturdza, pe cari l–au prădat de toţi banii şi de toate odoarele ce le avea cu dânsul; dar la urmă, dacă i–au luat telegarii, i–au dat, ca să–şi poată continua drumul, cai proşti de–ai lor în schimb şi cincizeci de lei ca să aibă de cheltuială până acasă“, prezintă Eugen Şendrea. 

Bujor a continuat să haiducească şi a ajuns în zona Bacăului, unde a aflat că boierul Lupaşcu, căpitanul ţinutului, luase cu forţa bani de la ţărani. „Bujor de obicei îşi anunţa «vizita» printr–o scrisoare. Într–o dimineaţă de septembrie, boierul Lupaşcu primi la casele din Bacău o scrisoare. Bujor îi făcea cunoscut că în acea seară va trece pe la el şi să pregătească banii pe care–i luase de la ţărani. Lupaşcu râse. Unde s–a mai văzut ca un haiduc să–şi facă cunoscută vizita! Rupse scrisoarea, neluând seama de avertisment. Pentru orice eventualitate a pus câţiva oameni înarmaţi cu ciomege, alţii cu coase şi topoare la «poarta şi la uşa de la intrare a caselor boiereşti». Ca să prindă curaj, li s–a servit câte un pahar de rachiu. Spre seară, pe poartă intră o trăsură cu două perechi de cai. Era paharnicul Iordache Popovici cu soţia. Paharnicul venise îmbrăcat într–un frumos antereu cu scurteică şi giubea cu taclit. Pe cap purta o căciulă poloneză din blană. Nevastă–sa avea o halastincă şi fular de lână. Seara mâncară friptură de berbec şi băură vin. Se retraseră apoi pe divane. Câţiva ţigani aduseră pe tăvi de argint «covrigi de zahăr împletiţi, acadele, cofeturi de forma fasolei, rahaturi, baclavale, dulceţi de tot felul, vin». După ce au jucat «şfichiu», se apucară de «stos». Alături, într–o cameră, cele două boieroaice jucau gajuri. Lupaşcu uitase cu totul de Bujor! În acest timp, Bujor cu oamenii lui trecură Bistriţa pe „Podul Călugărilor”, îndreptându–se spre Bacău. (...) Ajunseră în faţa caselor boierului Lupaşcu liniştiţi, cântând, parcă veneau la masă mare”. În casă petrecerea era în toi. Slugile urmăreau pe geam petrecerea din casă. Lupaşcu era bucuros. Tocmai câştigase la stos. Îl bătu pe umăr pe prietenul său, paharnicul Iordache, zâmbind mulţumit. Deodată clopotele de la biserica „Sf. Ioan” sunară în noapte a restrişte. Lupaşcu rămase o clipă nemişcat. Îl privi pe paharnic în ochi şi şopti: –Bujor! La vederea haiducilor apărarea se răspândi îngrozită care încotro. Un arnăut încerca să se opună, dar o împuşcătură scurtă îl dobori la pământ. Din câteva lovituri de topor, desfăcură poarta mare şi grea de stejar. Bujor intră în casă. Era «cel mai înalt, cel mai chipeş şi mai fioros». Lupaşcu duse mâna la hangerul de la brâu, dar o lăsă imediat jos, moale. Nu mai avea niciun rost! Bujor îi ceru banii pe care–i luase de la ţărani. Neavând încotro, însoţit de doi haiduci, coboară în beci. Aici, după un butoi, într–un colţ, găsiră o ladă mare, legată în fier. înăuntru, banii ţăranilor şi ai casei lui. Din camera alăturată cele două boieroaice, îngrozite şi tremurând de frică, îi dădură lui Bujor bijuteriile. Luând banii şi bijuteriile, Bujor dădu ordinul de plecare, înainte de a părăsi încăperea, Bujor îi zâmbi paharnicului Iordache. Acesta îngheţă, înţelese că–i va veni şi lui rândul! Bujor va reda banii ţăranilor, pe care lacomul căpitan de judeţ, boierul Lupaşcu, îi luase cu forţa. Bujor părăsi Bacăul, plecând spre Focşani. O banală neînţelegere cu un şelar de aici va duce la prinderea lui. Alţii spun că la 14 septembrie fusese trădat de gazda lui, Băloiu, şi dat pe mâna caraulelor ruseşti. Va fi osândit şi condamnat la moarte prin spânzurare la Copou în ziua de 20 martie 1811“.