Meşteşuguri ciudate ale ţăranilor români de odinioară: cruci făcute de oameni „curaţi sufleteşte şi trupeşte“

Confecţionarea crucilor din lemn se mai păstrează în unele sate din Gorj

Pentru a-şi satisface nevoile personale şi gospodăreşti, ţăranii înzestraţi cu pricepere au practicat şi meşteşuguri, iar cu timpul s-au specializat, devenind ţărani cu o nouă ocupaţie, care le completa veniturile.

Aşezarea geografică a Gorjului în zona submontană a favorizat apariţia meseriaşilor, în detrimentul agriculturii întrucât pământurile erau slab productive. De asemenea, pădurile şi turmele de animale creau premizele necesităţii şi dezvoltării activităţii meşteşugăreşti. Începând cu secolul al XIX-lea s-a ajuns de la simplii meşteşugari care confecţionau lucruri obişnuite, necesare, pe care le şi reparau, la meşteşugarii specializaţi, care confecţionau bunuri pentru piaţă. 

„Unele meşteşuguri se mai păstrează şi astăzi: dulgheritul, tâmplăritul, dogăritul, olăritul, fierăritul, cărămidăritul, fântânăritul, zidăritul, cismăritul, arta ţesutului şi cusutului. Altele au dispărut: pietrăritul, vărăritul. Câteva meşteşuguri (cruceritul, şindrilitul, rogojinăritul, prelucrarea părului de capră, confecţionarea de instrumente muzicale de suflat) se mai practică izolat în Gorj“, arată etnologul gorjean Alexandru Doru Şerban în lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană“.

Meşterii cruceri 

În judeţul Gorj încă maio trăiesc şi lucrează câţiva meşteri cruceri datorită faptului că se păstrează un adevărat cult pentru felurite tipuri de cruci pe care urmaşii celui decedat le pun în diferite locuri. „După tradiţie, la înmormântare, pe direcţia capului mortului, se înfigea în pământ stâlpul, cu o înălţime de circa 1,5 m şi partea superioară antropomorfă. În dimineaţa din sâmbăta pomenii de şase săptămâni bărbaţii din familia celui decedat puneau trei cruci: una la capul mortului iar celelalte două la o punte, anume aşezată să treacă oamenii şi la o fântână, să fie sufletului mortului. În Gorj la fântâni, poduri, la răscruce de drumuri, în locuri în care s-au petrecut evenimente se aşezau troiţe. Stâlpii mortuari, crucile şi troiţele se făceau de dulgheri sau de tâmplari, din lemn de esenţă tare rezistent la intemperii: stejar, frasin, gârniţă. Crucile din cimitirele gorjene erau simple, îmbinarea celor două părţi (cea verticală şi cea orizontală) făcându-se prin tăiere şi îmbucare, iar fixarea lor se realiza prin folosirea cuielor. Pe stâlpul vertical erau înscrise cu vopsea datele personale ale decedatului, iar în partea orizontală numele şi prenumele. Unii meşteri lemnari s-au specializat în confecţionarea crucilor şi sicrielor. Pe lângă priceperea executării lucrărilor, ei trebuiau să îndeplinească unele precepte morale, urmărindu-se să fie curaţi sufleteşte şi trupeşte“, se mai menţionează în lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană“.

Pe lângă confecţionarea şi pictarea crucii, unii meşteri cruceri mai concep şi versuri în memoria celui decedat, care sunt transcrise pe cruce.

În satele gorjene din partea estică şi sudică a judeţului la marginea drumului, pentru cei morţi departe, se plantau cruci de pomenire, care erau pictate cu motive religioase, în culori vii. În Gorj au fost mulţi cruceri-iconari. Unul dintre ei s-a numit Dumitrescu Emanoil, Manolică, născut în anul 1922 la Costeşti, comuna Aninoasa.

„Ca să te poţi apuca să pictezi crucile alea, trebuie să fii puternic şi curat! Asta-i! Înainte de a începe lucrul strig: «Doamne! Ajută-mi, Doamne, Dumnezeule, Sfântule Doamne! Ajută-mi să termin şi lucrarea asta!»“, mărturisea într-un interviu publicat în urmă cu 15 ani. 

La şase săptămâni, mai ales în partea sudică şi estică a Gorjului, se obişnuieşte ca pe lângă crucea mare de la mormânt, să se mai pună: crucea de apă, fixată la o fântână, crucea de punte, fixată la un pod şi crucea de jurământ, aşezată într-un copac. Pictorul-crucer Dumitrescu Emanoil a avut următoarea explicaţie: „Fiecare om în viaţa lui a depus un jurământ. A jurat c-o să omoare pe cineva, c-o să fure, o să se răzbune pe cineva, sau a zis doar aşa o vorbă: «Să mă ia dracu, dacă nu-1 omor pe ăsta!». Şi la sfinţirea crucii din copac, se citeşte şi dezlegarea de jurământ. Crucea asta-i un fel de dezlegare. Ea se pune în copaci, la răscruci. Eu fac crucile astea de când eram de zece ani. Lucrăm din tată-n fiu. Tatăl meu a fost popă, cântăreţ şi zugrav de cruci. Iar eu plâng urmuliţele tatălui meu. M-am ţinut cu credinţă sufletească, să nu mă pierd de moştenirea pe care am învăţat-o. Cât trăiesc!”.

Meşterii şindrilari 

Casele, bisericile şi anexele gospodăreşti din lemn erau acoperite odinioară cu şindrilă confecţionată în Gorj încă din evul mediu. Gorjenii confecţionau şindrila mai ales din lemn de răşinoase, de esenţă moale), dar şi din fag ori stejar. „Toamna târziu şi iarna când seva era mai puţină, lemnul se tăia în bucăţi (bile), fără noduri, la dimensiuni de 50-70 cm. Bilele erau sparte cu spărgătoarea în sferturi, folosindu-se pana şi maiul. Din sferturi se scoteau fâşii (10-20 bucăţi, în funcţie de grosimea sfertului). Fâşiile erau prelucrate pe fibră cu cuţitoaia în capra de tras şindrilă unde lemnului i se dădea forma de coadă de rândunică, rotundă, cu moţ, dreaptă. Şindrila confecţionată era păstrată până la folosire în baloturi legate. Rezistenţa şindrilei pe acoperişurile caselor era în mare parte determinată de priceperea celui care o bătea. Totdeauna se începea cu bătutul de jos (de la poalele acoperişului). Şindrila se bătea pe lănteţi, fixaţi pe lemnăria acoperişului. Iniţial au fost folosite cuie din lemn, apoi cuie metalice de şapte. La primele două rânduri se obişnuia să se aşeze şindrila dreaptă. Şi la cel de-al treilea rând şindrila se bătea tot dreaptă, dar pentru rezistenţă sporită ea era mai scurtă la dimensiuni. În rândurile următoare şindrila era bătută prin suprapunere, să reziste mai mult intemperiilor“, a explicat Alexandru Doru Şerban. 

Un acoperiş de şindrilă ţinea 20-30 de ani. Ca să dureze mai mult, şindrila bătută era tratată cu soluţie de piatră vânătă ori cu ulei. De asemenea, fumul din pod era benefic.

Meşterii rogojinari 

Rogojinărituil era un meşteşug mai rar, practicat odinioară în satele din apropierea bălţilor şi mlaştinilor, unde creşte papura, care constituie materia primă pentru confecţionatul rogojinilor, paporniţelor şi ştergătoarelor pentru picioare. În unele comune mai există şi acumastfel de meşteri care realizează împletituri nu doar din rogojină, ci şi din alte materiale. „Prima operaţiune pe care o împlinea meşterul rogojinar era recoltatul papurei. După ce era tăiată, papura se curăţa şi se lăsa o perioadă la uscat. 

Se despica firul de papură în două, să i se scoată mijlocul din care se făcea urzeala. Înainte de folosire, teiul era stropit cu apă, apoi era răsucit pe sucală. Astfel pregătit teiul se urzea pe cele două suluri ale războiului, făcându-i-se ocheţi numai pe sulul de jos. (...) Rogojinile se ţeseau în războaie verticale asemănătoare gherghefului, având în componenţă două suluri, blocate de două zăvoare şi o spată, formată din două scânduri găurite in şir, prin care se trece urzeala, denumite dreve. Echidistanţa firelor de urzeală o dădeau găurile spetei. Papura rămasă după despicat se împletea cu mâna printre firele urzelii, câte două fire de la un capăt şi alte două la celălalt capăt. Prin bătutul cu spata se realiza ţesutul“, se arată în lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană“.

Rogojinile erau comercializate odinioară în pieţe, în târguri şi în bâlciuri, fiind folosite ca aşternut de pat ori pe jos, în camera bună a ţăranului.

Cum se folosea părul de capră 

Din părul de capră se împletesc şuviţe ce se folosesc ca baieră de traistă şi desagi, funii ori nojiţe. Localitatea din Gorj recunoscută naţional pentru prelucrarea părului de capră este Petreşti, din comuna Bărbăteşti. Meşteşugul a fost practicat în comuna Bărbăteşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Rezistenţa deosebită a firului din părul de capră a determinat folosirea lui la confecţionarea de desagi, traiste, preşuri, pături pentru aşternut pe cal.

„Meşteşugul prelucrării părului de capră era practicat de bărbaţi. Mai întâi se făcea sortarea părului cu ajutorul unui dispozitiv special, format dintr-o scândură fixată cu unul din capete în pământ, iar la celălalt având patru sfori, legate de un băţ, numit «bătător». Trăgând de bătător peste părul strâns, firele bune de tors, mai lungi, se aleg dintre celelalte. Torsul se face cu o roată specială. Caierul de lână, băgat într-un burduf, ca să nu se împrăştie, era legat la brâul meşterului. Roata era acţionată de o sfoară groasă din păr de capră, denumită «iorgan», care trecea prin axul acesteia şi printr-un scripete, fixat la capătul atelierului.

Se torceau câte două fire deodată, cu ajutorul a  două «mâini» prin braţele cărora trecea câte un ax metalic, cu cârlig şi un mosorel la unul dintre capete. De la fiecare «mână» pleca de pe mosorel spre roată o sfoară denumită «şiltă» care acţionează ca şi «iorganul», ca o curea de transmisie. Meşterul se aşeza în faţa roţii, agăţa «iorganul» cu un cârlig, punea lâna în capătul «mâinilor» şi începea să tragă, mergând încet înapoi. Când ajungea la capătul atelierului el aşeza firele răsucite pe doi ţăruşi, unul pentru urzeală, celălalt pentru băteală. După ce s-au adunat mai multe fire se făceau gheme“, mai explică etnologul gorjean.

Prelucrarea părului de capră a fost îndeletnicire bărbătească, bunurile realizate de meşteşugari fiind: trăiştile, desagii, carpetele. cergile, preşurile, frânghiile şi lucrări artizanale, foarte căutate.

Făurirea instrumentelor muzicale 

Gorjenii sunt mari iubitori ai cântecului popular şi, astfel, au învăţat să confecţioneze instrumente care să scoată sunete armonioase. Fluierul a fost făurit în de meşterii gorjeni din lemn de prun, frasin, cireş, salcâm, care se crăpa cu securea în lungul fibrei şi se lasă la uscat. „Meşterul dădea lemnului uscat forma cilindrică, folosindu-se de bardă, pentru fasonat şi de cosor. Lemnul era tăiat la dimensiunea fluierului. Bucata astfel obţinută se găurea cu sfredele de mărimi diferite, până spre capătul inferior, iar pentru străpungere se folosea o daltă. Pe tub se tăiau şase găuri. în partea superioară, opusă poziţiei celor şase găuri, astupate de degetele fluieraşului, se tăia vrana (ochiul) şi crăpătura pentru suflat, denumită răsuflătoare“, a descris Alexandru Doru Şerban. 

Fluierul era vopsit, apoi legat cu inele late din alamă, ornate. În Gorj a-au confecţionat şi cavale, fluiere lungi de 70-80 cm şi mai mari în circumferinţa, cu capătul superior mai strâmt decât cei inferior. Fluierele şi cavalele erau fierte în lapte de var, ca să li se înfunde porii iar după zvântare li se dădea cu ulei de floarea soarelui şi cu lac.