Cum aflau pe vremuri ţărăncile din Gorj cine le este ursitul. Tehnica includea un inel şi o lumânare, ambele folosite în timp ce femeile se aflau în pielea goală

Fetele apelau la diverse ritualuri pentru a-şi afla ursitul

Găsirea perechii pentru întemeierea unei familii nu era atât de simplă în trecut, iar femeile din zonele rurale din Gorj, spre exemplu, foloseau diverse trucuri.

Etnograful Alexandru Doru Şerban scria în cartea „Cultură ţărănească gorjeană“ că momentul de trecere al unei fete la statutul de tânără aflată în căutarea prechii era reprezentat de scoaterea ei la horă:

„Băiatul era acela care cerea în căsătorie (peţea) pe fată, deci el avea posibilitatea alegerii şi ştia spre cine să-şi îndrepte sentimentele ori interesul. Fata era cea care aştepta, iar de multe ori, să-şi satisfacă interesul aşteptării recurgea la obiceiuri şi practici rituale pentru aflarea sorţii (ursitului). Până a ajunge în asemenea situaţie tinerii treceau prin mai multe etape ale trăirii. După ce fetele împlineau vârsta de 15 ani, începeau să se întâlnească şi să tăinuie cu băieţii. Momentul trecerii copilei în rândul fetelor mari îl constituia scoaterea ei la horă, într-o zi de sărbătoare importantă, la care era prezentă aproape toată comunitatea satului. Fata, frumos gătită, era jucată înainte de către tatăl ei ori de o rudă tânără apropiată, căreia îi era plătită hora respectivă. După ce fata era scoasă la horă, băieţii puteau îndrăzni să intre în discuţii cu ea. Întâlnirea tinerilor se făcea: la muncă, la şezători, la clacă, la hora de la nunţi, la hramuri, la petreceri, la poartă, la fântână“. 

Vârsta pentru căsătorie

Vârsta pentru căsătorie era considerată între 16 - 20 ani la fată şi 18 - 28 ani la băiat. „Dacă tinerii depăşeau această vârsta maximă se zicea că ea a ajuns fată bătrână şi el băiat tomnatic, iar ai casei începeau să umble pe la descântătoare ori pe la vrăjitoare pentru dezlegare, crezându-se că le-a făcut careva ceva, «de nu intră în rândul lumii». Comunitatea satului, cunoscătoare a legăturilor sentimentale dintre tineri, ori de interesul lor în aceste legături, se manifesta cu ocazia obiceiului de hopăiţat, de la lăsatul Postului Mare, strigând pe băieţii de însurat cu fetele de măritat. Se prevesteau astfel viitoarele nunţi de după Paşte“, menţionează Alexandru Doru Şerban.

Cum îşi aflau tinerii „sortitul“

În perioada de înnoire a timpului, tinerii din satele gorjene doreau să-şi afle destinul prin următoarele ritualuri: vergelul, sânvăsâiul, număratul parilor, scularea boilor, chemarea la roată, uitatul în oglindă prin inel. Alexandru Doru Şeban arată în cartea sa în ce constau aceste obiceiuri specifice satelor din Gorj. 

VERGELUL (ÎNVĂRGELATUL)

În seara premergătoare Anului Nou se adunau băieţii şi fetele la câte o familie din sat, în jurul unei mese pe care puneau 10 - 12 ulcele cu gura în jos, avându-se grijă ca să rânduiască sub fiecare câte ceva: piepten, cărbune, grâu, porumb, mărgele, oglindă, bani, etc. Tinerii ridicau pe rând câte o ulcică, stârnind adesea glume şi râsete. Despre cel care scotea la iveală banii se credea că va lua nevastă (respectiv bărbat) bogată (bogat), cel cu oglinda una frumoasă, cel cu pieptenul una colţoasă, cel cu cărbunele una brunetă, etc.

SÂNVĂSÂIUL este un obicei de aflarea sorţii, practicat tot în seara de revelion. Pe vatra ori pe plita încinsă erau aşezate boabe de grâu, fiecare purtând numele unor persoane de sex feminin şi masculin. Boabele de grâu erau numite ţinându-se seama de afectivitatea dintre tineri. Datorită vetrei încinse, boabele săreau. Dacă acela reprezentând pe fată se îndrepta spre cel care purta numele băiatului, se credea că fata „umbla” după băiat. Dacă ambele boabe sărind, se apropiau unul de celălalt, se credea că tinerii se iubeau reciproc şi „umblau” unul după celălalt. Dacă boabele săreau în sens opus era semn că tinerii nu se vor împreuna. Tinerii se puteau sânvăsâi de câte ori doreau. Se făcea adesea mare haz sau chiar era sâcâită persoana activă sânvăsâită. În zona Leleşti – Runcu - Peştişani, din Gorj, gospodarii îşi sânvăsâiau chiar şi păsările sau vitele. Obiceiul avea semnificaţia logodnei pentru împerecherea pentru o viaţă, ce putea urma.

NUMĂRATUL PARILOR era un obicei practicat frecvent în judeţ, în seara de Revelion, de către fetele care doreau să afle trăsăturile viitorului soţ. Ele mergeau la un gard şi cu ochii închişi numărau parii de la zece la unu. De ultimul par era legat cu aţă roşie un fir de busuioc, plantă de noroc, invocând:

Eu zgândăr parul / Parul zgândără pe Dracul, / Dracul îl zgândără pe .../ Să nu se liniştească / Până ce scrisa mea n-o da...”. 

Dimineaţa fata venea la gard să vadă parul ales şi însemnat. Dacă acesta era drept şi bine cioplit, viitorul soţ va fi drept şi frumos. Dacă parul va fi cu noduri şi strâmb, soţul ce urmează să-l ia, va avea fraţi, dar şi o meteahnă: va fi strâmb, ori şchiop. Dacă parul va fi mare, viitorul soţ va fi înalt. 

SCULAREA BOILOR se făcea de fetele de măritat, care mergeau în grajd la boul de hăis şi lovindu-l cu piciorul drept ziceau: „Hai, ăst an!; Hai, la anu’!; Hai, dealt an!”. După cum se va scula boul, se credea că se va mărita şi fata: la un an, la doi, la trei ani.

CHEMAREA PE ROATĂ era un obicei zonal, întâlnit în satele de pe Valea Jaleşului. În podul casei, fata de măritat învârtea o roată de car sau de căruţă, în jurul coşului de fum, oprindu-se şi chemându-şi ursitul pe gaura roţii:

„Te strig pe roată, / Să vii îndată, /Cu băţ de alun, / Să vii ca un nebun, / Cu băţ de arţar, / Să vii ca un fugar!”.

LĂTRATUL CÂINILOR auzit de fată în noaptea Anului Nou era semn că într-acolo se va mărita. Dacă ea 

auzea lătratul câinelui bătrân era semn că va lua om vârstnic, iar dacă auzea lătratul unui căţelandru va lua un om tânăr.

UITATUL ÎN OGLINDĂ se obişnuia în noaptea de Sânvăsâi între orele 24 şi 1, de către fata care dorea să-şi vadă ursitul. Aceasta intra dezbrăcată într-o cameră cu o lumânare aprinsă în mână şi se uita printr-un inel într-o oglindă în care nu s-a privit niciodată, cumpărată fără tocmeală. Ea spera să îşi vadă în oglindă pe viitorul soţ. La Bâlta fata aştepta să-şi vadă iubitul, având la îndemână două oglinzi aşezate faţă în faţă, într-o cameră luminată semiobscur de lumânări aprinse în cele patru colţuri ale sale. La culcare fetele îşi puneau în gheata (opinca), din piciorul drept, aşezată sub căpătâi, sămânţă de cânepă şi busuioc, zicând:

„Cum se alege cânepa de vară de cea de toamnă / Aşa să se aleagă scrisul meu în vis / Şi să-l visez, / Iar mâine să-1 văz! / Cum nu poate popa fără busuioc / Şi lumea fără foc, / Aşa să nu poată scrisul meu, fără mine“.

Ritualuri din Ajunul Bobotezei

N. Densuşianu consemna că în localitatea Pârău, în noaptea de Revelion, fetele de măritat puneau punţile din crăci de măr şi busuioc. Dacă a doua zi pe punţi era depusă chiciură, se credea că fata va avea noroc în căsătorie. 

„Ritualuri de aflare a sortitului erau practicate de fetele de măritat în Ajunul Bobotezei, perioadă de purificare a naturii în general şi a apelor în special. Să-şi afle ursitul, fetele ţineau în această zi post negru. La Aninoasa, când venea popa cu botezul, fetele care vroiau să-şi viseze viitorul soţ puneau mărgelele sub pragul uşii sau sub scară, ca să treacă preotul peste ele la intrarea în casă. La Bălăneşti se punea agrafa. Acestea erau luate ca să nu treacă preotul peste ele la ieşirea din casă, iar în noaptea spre sărbătoarea de Bobotează erau puse sub cap de către fata care le pusese sub prag, ca să viseze pe cine va lua de bărbat“, se mai specifică în cartea „Cultură ţărănească gorjeană.

Rolul ghicitoarele şi al descântecelor

În afara acestor obiceiuri şi practici rituale, fetele recurgeau la ghicitoare, pentru aflarea sortitului. „Ghicitoarele care dădeau în bobi „vedeau” dacă băiatul „vine” ori fata mai are de aşteptat „un bob zăbavă”. Ghicitoare bune  erau considerate ţigăncile cu ghiocul. Ele ghiceau soarta subiectului, în general, iar tinerelelor le ziceau mai multe despre persoana dragă care «se arată». Femei din sate, cu puteri nevăzute, se ocupau cu descântatul. Ele erau socotite «doftoroaicele» satului, fiindcă vindecau pe oamenii bolnavi, dar ştiau să descânte şi de dragoste:

„Steaua mea, / Unde te-ai afla, / Umblă, nu sta, / Colindă prin sat, / În lung şi în lat, / Până ai afla, / Şi soarta mea! / Să nu-i dai odihnă, / Până n-o să vină, / Şi să n-aibă stare, / Până-mi iasă-n cale, / Pentru împreunare, / Cu ... (cutare)! / Să vină-ndată, / Să n-aibă loc a umbla, / Nici să stea, / Până pe min’ nu m-o vedea / Şi m-o lua!”.