FOTO Specialistul în fier, şcolit la atelierele Patriarhiei Române: „Lucrările mele i-au îmbogăţit pe străini“

Marian Grigore (67 de ani) s-a născut în Bucureşti şi a copilărit într-o mahala de ţigani şi evrei. Tatăl său a fost miliţian, iar el a început să muncească încă de la 15 ani, cu dispensă de vârstă, ca strungar. Acum, lucrările sale din argint stau în biserici şi colecţii personale.

Marian Grigore a realizat sute de obiecte din aramă sau argint, cărora le-a dat viaţa cu doar două instrumente: dalta şi ciocanul.  

Viaţă de film 

Copilăria sa a ţinut până la 15 ani, când a decis să se angajeze la fabrica Metalurgica. A început ca strungar. 

“Am avut un respect pentru muncă şi o teamă ca să nu calc strâmb. Trei ani am lucrat la Metalurgica şi apoi am ajuns la uzina Timpuri Noi, unde se făceau motoare, compresoare. Acolo am făcut prima mea piesă – un cap de dac cu cască. M-am dus la un magazin să vând opera mea, dar preţul oferit mi s-a părut prea mic pentru munca depusă. După asta m-am angajat ospătar la Hotel Nord, o vară întreagă, până un beţiv m-a scuipat în faţă pentru că nu i-a plăcut cum l-am servit. Atunci mi-am dat seama că nu e locul meu acolo şi m-am înrolat în armată”. 

Sistemul l-a vrut, dar el nu a acceptat. După ce a terminat stagiul militar a căutat tot felul de ateliere pentru a-şi pune talentul în valoare.

“Un unchi al meu avea un vecin tâmplar la Plumbuita, prin care am ajuns la un preot care, văzând prima mea piesă, capul de dac, a văzut în mine talentul. Aşa am ajuns la părintele consilier Cazan care conducea atelierele de sculptură de la Pumbuita şi la atelierele de cizelură. Vreo două săptămâni am stat acolo şi am observat cum bat ei icoane. După perioada asta mi-au pus dalta în mână, au văzut că mă pricep şi încet, încet, în vreo câţiva ani am învăţat tainele meseriei. Până atunci credeam că icoanele astea se fac cu ajutorul unei prese, printr-o simplă apăsare, dar nu. E nevoie de punct cu punct, bucată cu bucată”. 

A lucrat 12 ani pentru o firmă israeliană. I se aducea o schiţă şi el trebuia să facă tot felul de obiecte: casete de bijuterii, tăvi, pocale, pahare, sinagogi etc.

“Nu am inventat nimic. Mi-am pus mintea la contribuţie. Am avut cărţi cumpărate din perioada anilor 75-90 din librăriile din Bucureşti. După tot felul de modele am reuşit şi eu să fac diverse obiecte pe care nu credeam vreodată că am să le fac. Am tot felul de obiecte realizate la Mănăstirea Izvorul Mureşului, la Tismana (chivot) pe care l-am luat dintr-o carte românească la dimensiune mare, la Mănăstirea Râmeţ (raclă)“, mai spune bărbatul. 

Meşteşug pe cale de dispariţie 

Marian Grigore a avut câţiva ucenici care au venit la el la atelier, dar nu s-a lipit meseria de niciunul.  

“Eu toată activitatea mea mi-am axat-o pe studiu. Am zis să fiu o za importantă în lanţul ăsta de meşteşuguri. În ţară erau la un moment dat 300 de ateliere de orfevrărie, care produceau sute de meşteri, gavrori, bijutieri etc. Acum abia mai sunt meşteri. Patriarhia are şi acum un atelier care funcţionează. Am avut tot timpul o recunştinţă pentru acest atelier pentru că acolo m-am format şi pe mine. Cine vrea să înveţe meserie se poate duce acolo şi învaţă. Acum se poate învăţa foarte uşor şi de pe internet”, adaugă el.

A lucrat cu moştele unor sfinţi la el în atelier 

Meşterul orfevrier a avut lucrări atât de complexe de realizat, încât nu puţine au fost dăţile în care a fost nevoit să încastreze moaşte ale unor sfinţi în diferite obiecte, care acum stau la loc de cinste în biserici şi mănăstiri din toată ţara.

Acum, la pensie, Marian Grigore este mulţumit că s-a stabilit la ţară, la Râncaciov, în judeţul Dâmboviţa, unde lucrează mai mult pentru prieteni şi foşti colaboratori. "Mi-a plăcut să cioplesc în metal şi am făcut-o cu simţ de răspundere. Cred că lucrările mele i-au îmbogăţit pe străini, dar pe mine nu m-a interesat asta, atât timp cât pe mine m-au plătit potrivit muncii mele", a încheiat orfevrierul bucureştean.