Satul Copuzu din Bărăgan, locul unde trăiesc ultimii supuşi ai regelui Dromichete: „Nu ne e frică de nimic, Dumnezeu e cu noi şi ne păzeşte“

Ascuns după colina înaltă a Piscului Crăsani, satul Copuzu este locul unde 135 de familii trăiesc zi de zi în comuniune cu istoria şi tradiţia. Ei sunt ultimii supuşi ai marelui rege Dromichete, care şi-a avut cetatea pe aceste meleaguri.

De pe hartă, satul Copuzu poate fi identificat foarte uşor. În realitate, cei care se aventurează prin aceste părţi de lume trebuie să bată cale lungă ca să-l găsească. Drumul este lung şi anevoios şi taie poalele Piscului Crăsani de la un capăt la altul. Aicis e poate ajunge doar pe jos sau cu maşina, pentru că la Copuzu nu există staţie de autobuz. Creasta de lut galben care s-a ridicat deasupra solului acum mii de ani înconjoară şi protejează mica localitate, asemenea zidurilor cetăţii Helis pe care Dromichete o construia cu 2000 de ani în urmă tocmai în vârful dealului.

La intrarea în localitate nu există indicatoare care să anunţe că ai ajuns la Copuzu. Afli abia după ce dai cu ochii de Ion, un bătrân gârbovit care şi-a asumat de ani buni rolul de a-i întâmpina pe străini. „Aici la noi e satul Copuzu. Bine aţi venit!”, urează omul trecătorilor ridicându-şi respectuos pălăria. Pe străzi e linişte, iar ceaţa a învăluit tot satul. În depărtare, câteva bătrâne îşi poartă anii grei pe străzile desfundate. Ceaţa care a învăluit uliţele le transformă în nişte năluci vii. 

Legende pe uliţe

Pe lângă mărturiile istorice pe care Dromichete le-a lăsat moştenire ultimilor săi supuşi, regele a presărat peste acest loc o sumedenie de legende. Bătrânii încă îşi mai amintesc de poveştile comorilor ascunse de regele dac în inima cetăţilor sale şi ale vânătorilor care, veniţi să le găsească, s-au transformat în stane de piatră. 

Tot aici se spune că, în preajma Paştelui, ielele joacă până în zori în vârful dealului, acolo unde cu mai bine de 2000 de ani în urma Dromichete îşi avea cetatea. „Am auzit şi eu de oalele cu galbeni şi de altarul de aur găsite c-au venit nişte oameni după ele şi s-au împietrit. Nu ne e frică de nimic. Dumnezeu e cu noi şi ne păzeşte”, ne spune tanti Maria, de după gardul curţii sale. 

La băcănia lui Ion

Ion Vlăsceanu (44 de ani) este băcanul din Copuzu. În magazinul pe care l-a deschis cu 10 ani în urmă vinde cam tot ce au localnicii nevoie. Spaţiul este mic şi primitor, iar bărbatul - plăcut la vorbă. Povesteşte cu mult tâlc despre copilăria pe care şi-a petrecut-o în inima cetăţii Helis, ajutând arheologii să scormonească pământul, pentru a scoate la lumină istoria. „ Mulţi oameni din sat au mers acolo sus la sit să ajute istoricii. S-a săpat mult de tot şi s-au găsit tot felul de lucruri. Mi-aduc aminte că în copilărie am găsit odată două oale mari de lut, în care erau cereale. Parcă grâu şi porumb”, rememorează băcanul din Copuzu. Micul magazin este singura sursă de venit pe care o are şi cu care îşi ajută întreaga familie. 

Ca oricare alt om îndrăgostit de satul său, se plânge de faptul că tinerii se împuţinează şi că uliţele îmbătrânesc odată cu oamenii. Cei mai mulţi localnici din Copuzu trăiesc din munca pământului şi creşterea animalelor. Despre legendele din sat, Ion Băcanu crede că sunt doar nişte scorneli ale oamenilor veniţi în căutare de senzaţional. „Au fost odată nişte oameni în vârstă care au vorbit cu reporterii unui ziar de la Bucureşti despre tot felul de lucruri. Aşa s-a dus vorba. Eu nu cred că e adevărat aşa ceva”, spune bărbatul.
 

Poveşti din biserică 

Singurul loc unde oamenii din Copuzu se întâlnesc cel mai des este biserica. Casa Domnului se află aproape de coasta dealului şi, fiind duminică, mulţi dintre localnici sunt la slujbă. Lăcaşul e primitor, iar vocile femeilor care cântă colinde învăluie interiorul.

Aici e cald, e bine şi parcă Dumnezeu şi-a adus aminte de oameni. Vocea preotului care propovăduieşte despre Naşterea lui Iisus aruncă un strop de credinţă în sufletele tuturor. Femeile în vârstă se închină de fiecare dată când aud „Slavă Domnului”, în timp ce un grup de tinere ascultă uimite cuvintele duhovnicului. Când slujba se termină, oamenii ies din biserică şi se îndreaptă către case. 

Citiţi şi:

Cetatea regelui Dromichete din Bărăgan, aflată în Patrimoniul Naţional, a fost distrusă cu buldozerele în baza unor avize ale Primăriei