Sfinţii Martiri Brâncoveni, ocrotitorii meleagurilor oltene. Domnitorul a fost salvat în copilărie de doica sa, care şi-a sacrificat propriul copil
0Creştinii îi prăznuiesc în 16 august pe Sfinţii Martiri Brâncoveni - Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Martirii Brâncoveni sunt oficial ocrotitorii meleagurilor oltene din 2008, de la înfiinţarea Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor.
Slujbă de comemorare a martirilor Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, la Mânăstirea Brâncoveni din judeţul Olt, lăcaş de cult strâns legat de numele şi istoria celui considerat a fi ultimul domnitor român.
Martirii Brâncoveni, canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din 20 iunie 1992, atunci când s-a hotărât ca “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache, să fie cinstiţi cu sfinţii, în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre” sunt, deşi nu foarte mulţi dintre noi ştiu, şi ocrotitorii acestor plaiuri din care înaintaşii domnitorului Constantin Brâncoveanu s-au ridicat şi au urcat pe tron.
La Brâncoveni şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, canonizat în 1992, s-a născut în anul 1654, după tată fiind descendent al boierilor Craioveşti, iar după mamă, al neamului Cantacuzinilor, „coborâtori, după tradiţie, din împăraţii bizantini “, stă scris în prezentarea pe care credincioşii o găsesc la Mânăstirea Brâncoveni.
Bunicul şi tatăl său, oameni evlavioşi, au avut sfârşit tragic, doar sacrificiul doicii sale scăpăându-l pe domnitorul de mai târziu de unul la fel chiar în copilărie. Bunicul, Preda Brâncoveanu, era nepotul lui Matei Basarab, primul domnitor dat de meleagurile oltene. „Era cunoscut (Preda Brâncoveanu – n.r.) ca om evlavios şi milostiv. Obişnuia să se trezească la vremea rugăciunilor de noapte şi citea adesea Psalmii lui David. În timpul domniei lui Mihnea al III-lea este ucis din porunca acestuia în anul 1658 la Târgovişte“, se spune în istoricul postat pe site-ul oficial al Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor.
Locul de rugăciune al Brâncovenilor, Mânăstirea Brâncoveni
Tatăl Sf. Constantin Brâncoveanu, postelnicul Papa, ostaş şi dregător de seamă al Ţării Româneşti, „este omorât într-o răscoală a seimenilor şi dorobanţilor, ostaşi plătiţi, nemulţumiţi de hotărârea domnitorului Constantin Şerban Basarab de a le limita privilegiile“, mai regăsim în sursa citată anterior. Este momentul în care furia răsculaţilor îl urmărea şi pe fiul celui astfel pedepsit, pe atunci în vârstă de nici un an. „Pentru a-l salva, doica sa Gherghina îşi va sacrifica propriul copil, de aceeaşi vârstă, substituindu-l pe viitorul domn.“, se mai menţionează în datele culese din izvoarele istorice de cei care astăzi, la Mânăstirea Brâncoveni, păstrează vie amintirea domnitorilor care şi-au legat viaţa de lăcaşul de cult.
Copilăria şi adolescenţa, viitorul domn al Ţării Româneşti şi le petrece la Brâncoveni - unde în 1699 avea să reclădească actuala mânăstire din temelii - alături de mama şi fraţii săi, de educaţia sa ocupându-se îndeaproape unchii Constantin Cantacuzino şi spătarul Mihai, formaţi la şcolile din Padova şi Veneţia. Tânărul are un traseu firesc, potrivit cu descendenţa şi educaţia primită: mare agă, ispravnic de scaun, mare postelnic, mare spătar şi mare logofăt.
„După moartea lui Şerban Vodă a fost ales domn împotriva voinţei sale, cu acordul Mitropolitului Ungro-Vlahiei Teodosie şi a Patriarhului Ierusalimului Dositei. Venirea sa în scaunul ţării a primit-o cu smerenie, ca pe o hotărâre a Celui de Sus, socotindu-se nevrednic de înaltele răspunderi ale domniei. Într-o scrisoare către ţarii Rusiei mărturisea: «Slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos şi al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credinţă, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă şi Apostolească Biserică şi deopotrivă pentru ţara noastră.»“, stă de asemenea consemnat în istoricul care se află la Mânăstirea Brâncoveni.
Ctitor de biserici şi mânăstiri, ocrotitorul culturii româneşti
Istoricii consemnează 26 de ani de domnie, întrerupţi brusc de execuţia sa după ce sub ochii săi sunt ucişi cei patru fii. Au fost ani de pace, deşi ţara era râvnită de trei imperii. Au fost ani în care „s-a plămădit o preafrumoasă artă bisericească şi au fost tipărite numeroase cărţi sfinte şi de învăţături evlavioase. A fost un mare ocrotitor al culturii româneşti şi un neobosit ctitor de biserici şi mănăstiri, revărsându-şi milostivirea îndeosebi spre locaşurile monahale, până la Sinai, Muntele Athos şi Ierusalim.“
Pieirea avea să-i vină în urma uneltirilor rudelor sale, Cantacuzinii, care îl prezentau otomanilor ca fiind un vrăjmaş ascuns al imperiului, şi a lăcomiei turcilor, care râvneau la marea sa avere (era cel mai bogat boier din ţară), mai spun istoricii. Astfel, „în vinerea mare a anului 1714, Sf. Constantin Brâncoveanu cu toată casa lui au fost ridicaţi de turci şi duşi la Constantinopol, fiind închişi în temniţa celor 7 turnuri, numită Edicule.
Timp de 4 luni a fost supus la torturi groaznice, fiind biciuit, ars pe piept cu cârlige înroşite în foc, strâns în cătuşe şi spânzurat de picioare, pentru a recunoaşte învinuirile aduse, pentru a trece la credinţa musulmană şi pentru a duce turcilor toate averile sale şi ale rudelor sale. La averile sale pământeşti acesta nu ţinea, învoindu-se a le da degrabă otomanilor, iar de acuzaţiile aduse s-a apărat. Dar a se lepăda de credinţa creştină domnitorul nu se putea lăsa înduplecat, chiar cu preţul vieţii sale şi a feciorilor săi.“.
În ziua de 15 august 1714 sunt aduşi în faţa sultanului Ahmed al III-lea. Domnitorul mai are răgaz să le spună fiilor săi: „Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în Acesta şi nu vă clintiţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sf. Pavel ce zice că „nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici orice alta nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici de mărirea pe care o va da Hristos.” Acum, dară, o, dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre.”. Gâdele le permite o ultimă rugăciune, urmând execuţia, începând cu cel mai mare, Constantin, care avea 31 de ani, şi terminând cu cel mai mic, Matei, de doar 11 ani. Ultimul este executat domnitorul, ale cărui ultime cuvinte ar fi fost: „Doamne, fie voia Ta!”.
Trupurile le sunt arucate în mare, câţiva pescari credincioşi recuperând trupul domnitorului şi înhumându-l în secret la mănăstirea Sf. Panaghia Camariotissa, din in sula Halki, chiar ctitoria domnitorului.
De-a lungul sfertului de veac în care a domnit a ctitorit din temelii, rezidit şi înfrumuseţat 24 lăcaşuri de cult, adevărate opere de artă, în Ţara Românească şi încă altele în Ardeal şi „Răsăritul dreptmăritor“. Le-a înzestrat cu bani, odoare şi biblioteci, a favorizat tipărirea şi răspândirea cărţilor creştine. Pe când încă nu se afla pe tronul Ţării Româneşti, în 1688, în calitate de „ispravnic al cărţii“, a tipărit Biblia de la Bucureşti, integral în limba română, din porunca lui Şerban Vodă Cantacuzino.
Se încarcă comentariile...
