Povestea românului ajuns la 95 de ani după ce a supravieţuit iadului din Siberia: „Tata nu m-a recunoscut, n-a vrut să mă primească în casă“

Povestea românului ajuns la 95 de ani după ce a supravieţuit iadului din Siberia: „Tata nu m-a recunoscut, n-a vrut să mă primească în casă“

Veteranul de război Dumitru Mateescu (dreapta), alături de fratele său FOTO Arhiva personală

Olteanul Dumitru Mateescu are 95 de ani împliniţi, o carieră de profesor sever şi iubit de elevi, dar şi o poveste cutremurătoare de prizonier vreme de aproape un an şi jumătate în Siberia.

Dumitru Mateescu, din Slatina, este unul dintre puţinii ostaşi din al Doilea Război Mondial supravieţuitori ai prizonieratului din Siberia, perioadă de care, vrând-nevrând, îi amintesc picioarele suferinde, care îl ţin captiv în locuinţă zile întregi. Deşi bolile îl supără, la fiecare ceremonial militar este prezent. A fost singurul, în acest an, în Slatina, dintre camarazii veterani de război, care şi-a scos pălăria şi a sărutat, emoţionat sincer, drapelul naţional. „Pentru el au luptat mii şi mii de ostaşi, pentru patria noastră dragă, pe care ne-au lăsat-o moşii şi strămoşii noştri“, le spunea, nu mult mai târziu, veteranul, jurnaliştilor.

De Ziua Veteranilor, la fotografia de grup, alături de prefectul judeţului

„Am fost trei copii la părinţi, toţi trei pe front. Primul e la Cotul Donului ş-acum, înmormântat, căpitan. Al doilea a luptat până-n Tatra şi-a venit pe jos, nu doar el, Regimentul 3 Olt, cerşind apă şi mâncare pe la cetăţeni, de-acolo până în Slatina. Iar eu, prizonier în Siberia, la poalele munţilor Verhoiansk, am trăit numai cu un ceai dimineaţa, unul la prânz şi unul seara, apă din lacuri şi de pe frunzele copacilor“, îşi începe Dumitru Mateescu povestea. Fiind cel mai mic dintre fraţi, ar fi trebuit să le rămână sprijin părinţilor, în localitatea natală, Optaşi (Olt), să nu fie înrolat, cel puţin aceasta era regula de care, pe timp de război, nu s-a mai ţinut cont.

A stat aproape un an şi jumătate în Siberia, pentru că Stalin a ignorat obligaţia de a elibera prizonierii de război. Pe puţinii supravieţuitori i-a salvat, în cele din urmă, intervenţia Crucii Roşii. „Nu ştiu exact câţi ne-am mai întors, dar am căzut prizonieri câteva mii. Era un italian, Benone, care a avut 1.200 de soldaţi şi s-a mai întors cu doi acasă. A fost greu“, povesteşte,  oarecum detaşat acum, bătrânul.  A înfruntat moartea de mai multe ori şi a supravieţuit. 

„Şi eu am fost locotenent, dar soldaţii m-au iubit atât de mult, am stat cu ei în linia I, şi nu au spus ruşilor că sunt ofiţer, pentru că dacă spuneai, imediat te împuşcau, ziceau că suntem fii de moşieri şi am dus ostaşii să lupte contra lor, să nu vină ruşii să ne ia averile, moşiile“, îşi aminteşte veteranul.


Dumitru Mateescu, la vârsta de 95 de ani FOTO Alina Mitran

Viaţa la minus 50 de grade Celsius

Nici astăzi nu realizează foarte bine cum de a reuşit să se întoarcă viu din Iadul Siberiei. Cert este că imaginea morţilor adunaţi în fiecare dimineaţă îl urmăreşte încă. „Trăiam în nişte barăci care erau cu perdele de pânză afară şi un acoperiş sus, şi zăpada de un metru. Când venea să ne lege la troici - «Davai!»,«Bâsta!» - să luăm morţii întâi. În fiecare dimineaţă adunam morţii. Mureau cei care nu mai rezistau, dar mureau mulţi. Erau minus 50 de grade, patru luni, iarna. Îmbrăcaţi cu o bluză de-a lor, subţire, aşa, şi pantaloni tot aşa, de-ai lor. Nişte încălţăminte prăpădită, ruptă, de-a lor. Localnicii, de unde să ne dea, trăiau şi ei vai de capul lor. Erau răi, inculţi“, spune  bărbatul care avea să ajungă în curtea părintească, să le bată părinţilor la uşă, iar aceştia să nu-l recunoască.

Familia Mateescu, Dumitru, soţia şi cei doi copii

Până acolo, însă, a avut multe de îndurat. Şi drumul către casă a fost o grea încercare. „Am venit cu un tren sovietic de animale, până la Bălţi. Până acolo, din Siberia, ne-a trecut Volga cu bacul, că nu putea să ne treacă cu trenul, şi ne-a lăsat în trenul de animale. Prioritate aveau trenurile lor, pe noi ne lăsau într-o margine, acolo. Când am ajuns acasă eram schimbat complet, nu mai puteam nici vorbi. Tata, care a luptat şi el în Primul Război Mondial, şi care a mai avut doi copii, şi i-au murit de tifos exantematic, nu m-a recunoscut, aşa de mult slăbisem. N-a vrut să mă primească în casă, era 4 dimineaţă, o dimineaţă rece de toamnă, ploua, ningea, cam aşa ceva. A crezut că sunt ruşii, care în trecere intrau în curţi, în case, batjocoreau femeile şi furau ce găseau.


La ceremoniile militare din Slatina

«Tată, dar sunt eu!», îi spuneam. «Nu, nu, ruşii, ruşii!», tot repeta el. Mama mi-a auzit glasul, aşa stins, şi a început să plângă, i s-a făcut rău, a căzut jos din picioare“, îşi aminteşte Dumitru Mateescu, povestind că a fost nevoit să le spună părinţilor că aproape tot drumul doar a băut apă.

I-au anulat examenul de admitere la facultate

N-a fost uşor, îşi aminteşte veteranul, nici să-şi găsească rostul după război. S-a înscris la admitere, la facultatea de istorie, a trecut primele probe şi, încrezător, a intrat să susţină testul la limba rusă, obigatoriu atunci. Din dorinţa de a obţine o notă mare, a intrat salutând în ruseşte. „La rusă erau o ruşoaică şi-o basarabeancă. Ca să-mi dea şi notă mare, am salutat în ruseşte. «Gavari rusa? De unde?», m-au întrebat. Le-am spus că am fost prizonier. «Aaa, ai fost împotriva ruşilor, bâsta, nota zero!», şi mi-au anulat examenul. Am făcut mai târziu şi facultatea, când şi-au revenit lucrurile“, povesteşte veteranul.

Anii de liceu, severitatea profesorilor săi de atunci l-au ajutat, însă, să obţină mai devreme un post de profesor de limba franceză.


Alături de un coleg profesor de la Şcoala generală nr. 3 din Slatina

Pentru că erau puţini licenţiaţi în Slatina, inspectoratul şcolar le-a solicitat celor care stăpânesc limba franceză să meargă la un curs de pregătire, de şapte zile, la minister, şi să obţină, astfel, dreptul de a preda. „Făcusem liceul la «Carol I», la Craiova, cu profesori foarte serioşi. Mai întâi părinţii au zis că nu, că n-aveau bani, dar fratele meu mai mare i-a convins şi am intrat, cu bursă. În cursul anului, însă, trebuia să nu am note mai mici de 8. Şi aveam un profesor de franceză foarte-foarte sever. După ce se dădea stingerea, în internat, ieşeam pe hol şi învăţam acolo, că doar acolo mai era lumină, să nu iau note mici. Şi m-a ajutat mult treaba asta“.

„Nu am primit niciodată nimic, de la nimeni“

Zeci de ani, Dumitru Mateescu a predat în Slatina istoria, geografia, limba română şi limba franceză, la liceul „Nicolae Titulescu“, la liceul „Ion Minulescu“ şi la Şcoala generală nr. 3, pe care, o vreme, a şi condus-o. „Nu am luat, niciodată, nimic, de la nimeni, nici de la elevi, nici de la părinţi. Nici pentru note, nici pentru examen. 

Alături de soţie, învăţătoare, care, din păcate, între timp a decedat

Dar am fost sever, iar astăzi mă întâlnesc cu foşti elevi de-ai mei, pe unii nu-i mai recunosc, şi ei mă ia în braţe şi-mi mulţumesc, îmi spun că datorită severităţii mele au o pâine de mâncat, au ajuns profesori“, spune, mândru, profesorul pensionar. Din păcate, nici sistemul şi nici programa nu i-au permis să le vorbescă elevilor de istoria trăită.

CITIŢI ŞI: 

Amintirile copleşitoare din război ale colonelului ocolit de moarte. Şi-a văzut fratele secerat de gloanţe: „L-am sărutat şi am plecat, n-am avut ce face“

FOTO Poveştile pălărierului care a trăit pe front sfârşitul războiului: „Când am auzit «tovarăşe general» spus cizmarului...“

citeste totul despre: