Meşterul care dă viaţă lemnului şi refuză să abandoneze tradiţia: „Mai bine vinzi un kitsch decât un obiect de valoare, dar nu am avut interesul ăsta“

A ajuns până în America, lucrările sale sunt în colecţii din toată lumea, i-au trecut prin atelier, în 30 de ani de predare la Şcoala Populară de Arte, sute de elevi, are diplome şi recunoaşteri de tot felul, lasă în urmă continuatori. Gheorghe Tănase vorbeşte puţin despre sine şi de obicei doar cu prietenii, însă lucrările sale spun totul.

Este unul dintre puţinii meşteri populari care dau formă lemnului aşa cum o făceau strămoşii, refuzând să execute fanteziile cumpărătorilor. Gheorghe Tănase, meşterul lemnului din Corbu, judeţul Olt, îşi vede de treabă aşa cum a învăţat de la oamenii care au văzut în el potenţialul şi l-au îndrumat către arta populară. Între timp s-a perfecţionat făcând, fără metodă ştiinţifică neapărat, dar cu un zel deosebit, muncă de cercetare în toată zona Olteniei şi nu numai, aducând motivele populare de pe ii, oale sau cojoace, împletindu-le cu ce făceau strămoşii în mod obişnuit, obligaţi să-şi confecţioneze singuri unelte.

În urmă cu aproape doi ani, despre Gheorghe Tănase consilierul din cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Valeru Ciurea, publica o carte, lăsându-l pe meşter şi pe specialiştii care pot judeca cu dreaptă măsură arta sa să vorbească.

„Gheorghe Tănase, meşterul lemnului“, cartea scrisă de Valeru Ciurea, are pe copertă fotografia realizată de acelaşi autor

„Am făcut şi bani, am şi vândut, dar am vândut artă autentică, nu mi-a plăcut să fac kitsch-uri“

Meşterul cu casa-n Olt şi grădina-n Argeş a împletit influenţele din cele două regiuni şi şi-a creat propriul drum. A urmat sfatul primit de la meşterul braşovean Nicolae Purcărea, de-o seamă cu tatăl său, care, la început de carieră, la un târg, îi spunea: „Georgică, ştii ceva, tu lucrezi frumos, dar caută să nu copiezi pe nimeni, fă-ţi tu stilul tău de lucru, propria tehnică! Cum ai copiat, eşti pierdut!“.

I-a urmat spusele şi a ajuns să fie apreciat şi de cumpărători, dar mai ales de specialiştii muzeelor, care se bucură să constate că filonul tradiţional n-a fost acoperit de „modă“. „Am făcut şi bani, am şi vândut, dar am vândut artă autentică, nu mi-a plăcut să fac kitsch-uri. (...) Mai repede vinzi kitsch-ul decât un obiect de valoare dar, mă repet, nu am avut interesul ăsta şi aşa am ţinut-o. Eu practic meşteşugul acesta de peste 50 de ani  şi mi-am văzut de treaba mea, de stilul meu de lucru, cu motivele mele din zonă. Norocul meu a fost că sunt din judeţul Olt, dar influenţa este din Argeş. Eu casa o am în Corbu, dar grădina este în judeţul Argeş. Şi am avut bază puternică, dintr-o zonă de influenţă, am avut de unde să culeg“, se confesa meşterul lui Valeru Ciurea.

Începuturile, în anii ’70, când specialiştii judeţului căutau meşterii prin sate

Gheorghe Tănase lasă mai departe arta sa, având grijă să le dezvăluie elevilor interesaţi tot ce a adunat în zeci de ani, însă n-a avut, la rândul său, un noroc la fel de mare, învăţând pas cu pas tot ce ştie astăzi. De la tatăl său, rotar şi dulgher într-o comună vecină, Sârbii Măgura, în care s-a născut, a moştenit dragostea pentru prelucrarea lemnului, dar atât.

Deşi n-a mai reparat carele vecinilor, ca tatăl său, a păstrat priceperea. Foto: Valeru Ciurea

Drumul l-a găsit nu tocmai uşor. A urmat mai întâi o şcoală profesională la Piteşti, s-a perfecţionat încă un an la Craiova, la CFR, însă „ceva nu se lega“, după cum mărturisea artistul: „Nu-mi găseam starea. Gândul meu era tot aşa, să-mi fac un atelier acasă... Dacă aşa am crescut eu lângă tatăl meu şi mi-a plăcut libertatea lui... El îşi câştiga existenţa în curte, fără să facă navetă, fără să aibă nicio obligaţie faţă de nimeni... Mi-a plăcut tare mult lucrul ăsta şi m-am retras şi de la CFR. Mi-am deschis o secţie de tâmplărie, tapiţerie, artizanat şi am făcut ce se căuta“.

La începutul anilor ’70, specialiştii muzeului, în cercetările lor din teren (muzeograful Rada Ilie, mai exact), îl descoperă pe Gheorghe Tănase, constată că are mână bună de lucru şi-i recomandă să încerce să se întoarcă la arta tradiţională. Îndrumat îndeaproape şi de Constantin Niţu din Poboru, Olt (devenit unul dintre puţinii prieteni pe viaţă ai artistului, unul dintre cei mai mari colecţionari de artă populară din România, meşter popular la rândul său, vestit în cusături), a ajuns în destul de scurt timp să iasă cu lucrările sale la târguri de profil şi să se remarce. Fiecare apreciere îl motiva să cerceteze mai mult gospodăria ţărănească şi să aducă la suprafaţă ce era în pericol să se piardă. Între timp devine profesor la o clasă externă a Şcolii Populare de Arte, predând în atelierul său, găzduit mai întâi în baia comunală din Corbu şi mutat ulterior în noua gospodărie, unde este şi astăzi.

Lingura de lemn, produsul cel mai bine vândut

Ajuns în Corbu, e greu să nu nimereşti locuinţa meşterului, poarta, care l-a costat jumătate din cât a dat pe gospodărie, 20.000 lei în acei ani, fiind un punct solid de reper.

Jumătate din viaţă, îi spunea meşterul Gheorghe Tănase prietenului Valeru Ciurea, şi-a petrecut-o în atelier. Din plăcere, cu siguranţă, însă şi pentru că aceasta i-a fost sursa de trai.

„Nu este o meserie de pricopseală, este una de supravieţuire. (...) M-a dezamăgit sărăcia din judeţul nostru, pentru că sunt obiecte la care lucrez o zi întreagă şi eu nu iau, poate, nici douăzeci de lei. Deci eu, practic, nu sunt plătit nici cât un om cu ziua. Dar asta nu e din vina mea, e din vina sărăciei. Nu sunt bani. Cu meseria asta, cu meşteşugul ăsta este bine să trăieşti într-o ţară bogată“, spunea meşterul, mărturisind că poate munci zile întregi la un obiect şi-l vinde cu nici jumătate din preţul său real.

Lăzi de zestre, pe vremuri  „adevărate“, astăzi mai mult miniaturale, folosite drept casete de bijuterii, blidare (suporturi pentru blide), juguri ornamentale (cărora le-a dat şi funcţionalitate, transformându-le în cuiere),  căruţe ornamentale (construite cu nostalgie, având în vedere că tatăl meşterului era rotar, o meserie pe care a cunoscut-o în casă), dulapuri de bucătărie, fel de fel de alte obiecte atrag atenţia în târguri.

Lăzile de zestre sunt astăzi miniaturale şi se folosesc mai mult drept casete de bijuterii. Foto: Valeru Ciurea

Dulapul de perete este şi astăzi la mare preţ. Foto: Valeru Ciurea

Obiectele de uz casnic astăzi sunt obiecte de decor. Foto:Valeru Ciurea

Lingurile din lemn, frumos ornamentate, sunt produsele cel mai bine vândute. Foto: Valeru Ciurea

Provocat să facă o ierarhie a produselor vândute, după cât sunt de căutate fiecare, meşterul spune că lingurile de lemn deţin de departe supremaţia. I s-au vândut foarte bine în Italia, dar şi în Austria, Belgia, Franţa, Germania. În aceste ţări Gheorghe Tănase a avut posibilitatea să stea cu săptămânile, să cerceteze muzeele locale, să afle ce fel de obiecte foloseau alţii pe vremuri, iar lingurile de lemn, căucele (sau căuş, obiect folosit pentru apă) şi sărăriţele (folosite pentru păstrarea sării) le-a regăsit cam peste tot.

Obiectele de uz religios, pe cale de dispariţie
Deşi astăzi, într-un judeţ, culmea, cu foarte multe lăcaşuri de cult, populaţia nu este tocmai aplecată către biserică, în vechime din gospodărie nu lipseau câteva obiecte-cheie, pe care astăzi meşterul le mai lucrează, dar nu prea mai are cui să le vândă.

Pristolnicele, un soi de ştampile care se aplicau pe pâinea de împărţit, există şi astăzi. Gheorghe Tănase a cercetat mai multe zone etnografice, de unde a preluat modele. Astăzi însă, în mare parte, şi-au pierdut utilitatea, fiind, eventual, cumpărate ca obiect de colecţie, pentru că puţine mai sunt gospodinele care-şi fac colacii pentru morţi în casă.

Pecetarul era folosit doar de femei, pentru marcarea pâinilor rituale. Foto: Valeru Ciurea

Icoanele de vatră, denumite astfel pentru că erau amplasate, pe peretele orientat spre răsărit,  în odaia unde se făcea focul, sunt şi ele tot mai rare. Suporturile pentru candelă, de masă şi de perete, sunt obiecte de asemenea apreciate, ca şi troiţele în miniatură.

Icoanele de vatră erau nelipsite din casele oltenilor. Foto: Valeru Ciurea

Cum de s-a ajuns ca astăzi să se vândă troiţele miniaturale, care păstrează fiecare detaliu al celor în mărime naturală, e greu de spus, când în satele olteneşti,  din nord, în special, nu lipseau din intersecţii, de la hotar, de la fântâni.

Unul dintre obiectele în mărime naturală realizate este troiţa amplasată în Slatina, în faţa Casei Tineretului, în memoria eroilor Revoluţiei din 1989. De curând monumentul, deteriorat de vreme, a fost restaurat tot de autor, care „şi-a permis“ să renunţe la cei doi suporţi pentru steag amplasaţi în lateral şi la plăcile de marmură lipite pe lemn (elemente adăugate în timp din dorinţa unora de a „înfrumuseţa“ monumentul), considerând că întoarcerea la rolul şi forma autentice ale troiţei n-ar strica nimănui.

Meşterul Gheorghe Tănase (al doiea din stânga), la sfinţirea troiţei închinată eroilor Revoluţiei din 1989, alături de Paul Matiu şi prietenul de o viaţă Constantin Niţu

Meşterul Oltului se poate mândri cu obiecte de mobilier bisericesc realizate pentru mai multe biserici, dar şi cu o reproducere a unei părţi a porţii Mânăstirii Brâncoveni.

În zestrea secţiei de Etnografiei a Muzeului Olteniei din Craiova se află de asemenea diverse obiecte, printre care şi o uşă bisericească „unde o să vedem nişte simboluri de excepţie. Soarele şi luna, astrul, simbolurile, nu ştiu cum au fost preluate şi transmise acestea, dar ele se regăsesc aproape peste tot. De asemenea, meşterul nu exclude simbolurile zoomorfe şi avimorfe. Foarte mulţi meşteri folosesc aceste simboluri, unele chiar dacă nu au tradiţie din zona respectivă, ele sunt preluate din târguri sau între meşteri, e un fel de convenienţă. La Gheorghe Tănase întotdeauna motivele sunt mai simple şi mai expresive. Este foarte greu să fii simplu“, spunea despre stilul meşterului oltean şeful secţiei etnografie a muzeului din Bănie, Cornel Ion Bălosu.

Modelarea lemnului rămâne pe mâini bune

Sculptura în lemn, cioplitul sau cum îi place fiecăruia să numească ceea ce face Gheorghe Tănase cu un talent recunoscut nu va pieri. Din sutele de elevi nu mulţi au rămas cu „boala“, vreo cinci-şase cu adevărat interesaţi, unii dintre ei chiar plecaţi peste hotare, unde dau formă lemnului brut.

Uneltele îi aduc meşterului popular zi de zi satisfacţia de a învinge lemnul, transformându-l în obiecte unicat. Foto: Valeru Ciurea

Acasă, în atelierul meşterului nostru, dar şi în familia sa, a rămas Alexandru Stan, care i-a devenit ginere şi care duce mai departe munca de profesor la Şcoala Populară de Artă şi munca de o viaţă în slujba lemnului de toate esenţele, cu toate poveştile adunate în zeci de ani.