„Mama“ ceramicii de Româna: destinul unei talentate decoratoare a vaselor de lut. Moştenirea artistică e continuată de fiul ei

Ceramica de Româna, veche de sute de ani, studiată de etnologi şi apreciată, a ajuns cunoscută publicului larg şi căutată în târguri. La acest adevărat fenomen a contribuit, în cei peste 70 de ani de muncă, Teodora Truşcă, artist popular, membră a Academiei Artelor Tradiţionale. Femeia a încetat din viaţă în 2011.

A trecut prin greutăţile războiului când de-abia ieşise din copilărie, a încercat-o viaţa răpindu-i trei copii, a găsit puterea să-i crească frumos pe ceilalţi patru, şi-a sprijinit mai întâi tatăl, olar din tată-n fiu, în meşteşugul olăritului, a continuat munca alături de soţ, ajungând poate cel mai cunoscut cuplu de meşteri olari din România. Ceramica de Româna, una aproape fără cusur, îi datorează însă cel mai mult Teodorei Truşcă, cea despre care nu puţini specialişti spun că a fost cea mai bună decoratoare a vaselor de lut.

Agripina, pseudonimul pe care şi l-a ales Teodora Truşcă, meşter olar din Româna (o localitate aflată foarte aproape de oraşul Balş, judeţul Olt, la hotarul cu Oboga), se năştea în 1929, în Oboga, satul în care, cândva, activau aproape 200 de olari. A crescut alături de şase fraţi, într-o familie de olari, Munteanu, în care greutăţile părinţilor n-au umbrit niciodată copilăria celor mici. „De la trei-patru ani am început să ne jucăm cu lutul, era ca o plastilină, ne întreceam făcând păsări, animale, şi tata ne încuraja. Au trecut şapte ani şi m-am trezit în clasa I, la şcoală, în anul 1936, am învăţat carte bine, îmi plăcea să mă iau la întrecere cu alţii care învăţau bine. Am reuşit în şapte ani să iau şapte coroane, de patru ori premiul I, de trei ori premiul al II-lea. Dimineaţa mergeam la şcoală şi după-amiaza plecam cu vitele la păscut, luam şi cartea cu mine pentru a învăţa lecţia pentru ziua următoare”, mărturisea Teodora Truşcă, în 1997 şi mai apoi în 2001, în discuţiile adunate ulterior de etnologul Corina Mihăescu  în cartea „Ceramica populară din Oltenia”.

De la o vârstă fragedă şi-a urmat tatăl nu doar la roată, ci şi prin târguri. „Îmi aduc aminte, eram prin clasa a III-a, când am plecat cu tatăl meu la Caracal, de Florii, cu o săptămână înainte de Paşti. Acolo a început să ningă, o zăpadă cu fulgi mari, şi s-a făcut un frig puternic. Atunci tatăl meu mi-a spus că vom merge la un han să rămânem acolo peste noapte. La han erau nişte şoproane lungi în care încăpeau zece căruţe cu boi, cu tot cu coviltire. Am băgat căruţa cu boi la adăpost, le-am dat să mănânce şi am intrat în han. Hangiul ne-a poftit într-un salon lung şi călduros. La han mai erau oameni veniţi din jurul Caracalului. Stând noi acolo, ne pregăteam să mergem la culcare, când am văzut intrând pe uşă – îmbrăcat într-o epângea (haină lungă) de dimie, iar pe umeri avea doi desagi ţesuţi din păr de capră – un bărbat. Uitându-se tata spre el l-a recunoscut. Mi-a spus că este deputatul de Morunglav, Grigore Constantinescu. S-a apropiat de tata, pentru că se cunoşteau. Venise la Caracal pentru şedinţe, pentru că aveam atunci judeţul Romanaţi. Au intrat în vorbă, l-a întrebat pe tata dacă e singur şi tata m-a arătat pe mine. Atunci dânsul m-a întrebat în ce clasă sunt şi dacă ştiu o poezie. I-am răspuns că ştiu poezia Toamna de Octavian Goga şi i-am recitat-o. Când am terminat, mi-am ridicat privirea în sus spre dânsul şi am văzut cum i s-au prelins două lacrimi pe lângă nas în jos. M-a sărutat pe frunte şi mi-a zis: «Ei, mă tată, când a scris poetul această poezie, eu eram cu el sub un nuc bătrân»”, povestea Teodora Truşcă.

I-a fost dragă învăţătura şi, mai târziu, mamă fiind, a insistat ca şi copiii ei să înveţe, „că nu poţi şti ce timpuri vin”. Deopotrivă de dragi i-au fost şi tovărăşia copiilor de aceeaşi vârstă, locurile care mai păstrează şi astăzi parte din farmecul acelor timpuri: „Coboram pe o coastă în vale spre zăvoi printre plantele de potbal. Mergeam printre arini şi sălcii mirositoare, până la Olteţ, pe o potecă bătătorită. Acolo făceam baie câte o oră şi jumătate, apoi ne întorceam acasă, rupeam sălcii verzi pe care le fluturam în drum spre casă. Nu pot să uit cişmeaua lui Irimia ascunsă sub un corcoduş, sub care adăpam vitele şi ne răcoream, ne spălam, apoi luam fructe din corcoduş”.

Amintiri din vremea războiului

Adolescenţa nu i-a fost doar o frumoasă poveste. Vremurile în care ruşii impuneau cote şi sătenii erau obligaţi să care cu boii lemnul până în gara din Caracal, sau să-şi dea vaca din ogradă, sursa de hrană pentru copii, au lăsat amintiri dureroase. „Am avut vacă cu lapte în curte, ne tăia tata câte doi porci de Crăciun, păsări aveam foarte multe, magazia plină de bucate. Am dat vaca şi am oprit boii. Ne-am strâns la Balş toţi cei care aveam de dat câte o vită, din toate comunele din apropiere; s-au strâns vreo treizeci de vite şi de  dimineaţă am plecat cu ele spre Caracal. De la noi m-au trimis pe mine părinţii; până la Caracal am parcurs 40 de kilometri – 15 ani aveam – cu vaca de lanţ. Când am ajuns, le-au încărcat în vagoane şi au plecat cu ele. Părinţii mei erau disperaţi că rămăseseră fără vacă, însă după două luni ne-am luat alta”, îşi continua Teodora povestirea. Şi din adolescenţă s-au tot succedat întâmplări care mai bune, care deosebit de dureroase.

În 1945 şi-a pierdut unul dintre fraţi. Şi-a văzut atunci părinţii bolnavi de durere, „un an de zile se târau ca şerpii şi oftau”. După un an de doiliu, Teodora, acum fată de 17 ani, îl întâlnea la horă pe Marin Truşcă, cel care avea să-i devină soţ şi partener la roată. „La prima întâlnire mi-a dăruit un măr pe care abia îl ţineam în mână de mare ce era. Acest măr a fost mărul prieteniei şi al căsătoriei”.

În 1947 se căsătoreau şi începeau să lucreze împreună, Marin ştiind meseria de la bunicul său, Teodora, de la tată. „Am început să lucrăm oale de rând, casnice: străchini, căni, ulcioare, oale de lapte, ghivece de gătit şi altele. Le ardeam şi plecam cu ele la târguri”. Încet-încet, cu banii astfel câştigaţi, şi-au îndreptat gospodăria. Au mărit casa, au schimbat gardul, au cumpărat boi şi căruţă, să care marfa la târguri.

Dorinţa Teodorei de a avea copii s-a împlinit, însă nu în chipul cel mai fericit, în 1951. A născut un copil mort. După doi ani mai venea o încercare. Năştea gemeni, o fată şi un băiat, însă înainte de termen. Fata n-a supravieţuit, iar cu băiatul s-a chinuit îngrozitor. Sufletul şi grija de mamă părea că înving. „Pe vremea aceea nu erau incubatoate, l-am crescut cu sticle cu apă fiartă şi lână încălzită. L-am născut iarna, 22 ianuarie 1953. Copilul nu sugea deloc, şase săptămâni i-am dat cu linguriţa pe gură, înghiţea două-trei picături şi se învineţea, se pierdea, cădea într-un leşin. Mi-au spus asistentele de la spital că să se dea Dumnezeu jos de pe pământ şi nu se mai face copilul meu om ”, îşi amintea Teodora. La şase luni, după multe eforturi, copilul a atins greutatea normală.

Când cel mic avea doi ani, s-a născut Ştefan, singurul care astăzi continuă zi de zi munca celebrilor săi părinţi. Ionel însă, la doi ani şi şapte luni, s-a îmbolnăvit şi s-a stins. „Trei ani de zile am plâns după el, deşi îl aveam pe Ştefan. După ce terminam treaba, că mai şi lucram, nu puteam să stau că mai rău îmi era, mă ascundeam în beci şi plângeam. Cu toată suferinţa mea şi cu durerea, mi-am continuat căsnicia şi lucram la oale mereu”. Apoi au venit pe lume Gheorghe, Mihai şi, la nouă ani de când se năştea ultimul băiat, Aurica.

„Furnizori” pentru Muzeul Satului

Greutăţile vieţii s-au împletit cu împlinirile profesionale. În ’57 – ’58, soţii Truşcă începeau să lucreze vase mai deosebite, decorate delicat, cu cornul. În 1961, îndrumaţi, pleacă să le vândă în Piaţa Obor, unde îi descoperă un etnolog şi îi pune în legătură cu Muzeul Satului, pe care şi astăzi urmaşii lor îl aprovizionează cu vase din ceramică. Prin 1970 încep participările la târguri şi expoziţii, fiind invitaţi alături de Grigore Ciungulescu şi Ion Răducanu, alţi exponenţi de seamă ai ceramicii de Oboga.

Prima mare recunoaştere profesională vine în 1988, când vasele lucrate de soţii Truşcă le aduc Marele Premiu la „Cocoşul de Hurez” şi, în acelaşi an, la „Cucuteni 5000”, la Iaşi. Între timp comenzile curg, însă familiaTruşcă le face faţă, pentru că încep să lucreze şi copiii.

Anii trec, soţii tot adună premiu după premiu, băieţii cresc şi ei, iar Mihai şi Ştefan se lasă serios prinşi în mrejele meseriei. Marin Truşcă primeşte o invitaţie în Franţa şi se întoarce deosebit de impresionat. Lucruri deosebite, nenumărate, se întâmplă şi pe plaiurile româneşti.

În 1995 însă, cu doi ani înainte de a împlini 50 de ani de căsnicie, Marin Truşcă se stinge. După luni de suferinţă, Teodora îşi anunţă fiul cel mic, pe Mihai, că este pregătită să se reapuce de lucru. Şi oalele şi taierele ajung din nou peste tot în ţară. În 1998 se produce cea mai mare surpriză. Teodorei i se înmânează titlul de membră a Academiei Artelor Tradiţionale din România, recunoscându-i-se  talentul unic de a decora vasele din lut, în acea vreme modelate de fiul Mihai, cu motivele specifice de Româna.

„A lucrat până în vara anului 2011, în care s-a stins. Mai am şi acum cred că 100 de vase”

Deşi se bucura de un succes confirmat prin invitaţii la târguri de peste tot, chiar şi în America, Mihai, fiul cel mic al Teodorei, alege străinătatea în 2000, de unde, invitat la un festival în Austria, nu se mai întoarce, ci pleacă spre Italia. Teodora continuă însă să decoreze sutele, miile de obiecte, modelate de data aceasta de Ştefan. „Mama a lucrat până în vara lui 2011, iar în noiembrie a murit. La câteva zile îi făceam vasele şi îi lăsam pentru o săptămână să jirăvească. Şi astăzi mi se spune că nimeni nu mai reuşeşte să facă asta aşa cum îi ieşea ei, deşi noi continuăm în acelaşi stil de lucru. Cred că mai am 100 de obiecte decorate de mama, pe care, sincer, le-am ascuns, pentru că tot vin şi-mi mai cer să le ofere diverselor delegaţii. Cred, de fapt nu cred, au spus-o atâţia, era cea mai bună, nu de la noi din zonă, ci din România. La Balş, în faţa primăriei, în ansamblul acela de statui, au vrut să-i pună un bust, dar s-au mai gândit şi au spus că e femeie, aşa că mai bine îi fac tatei unul. Şi i-au făcut. Poate s-or fi gândit bine, pe-o parte, că dacă tata nu modela aşa de bine, nici mama nu mai avea ce să decoreze. Oricum, ea le-a făcut în viaţă pe toate. Urca şi la roată, când vedea că tata e obosit şi era mult de lucru. Gândiţi-vă că a avut grijă de patru copii, doi băieţi şi două fete, ne-a crescut cu drag, şi a făcut şi munca asta atâţia zeci de ani”, spune astăzi, cu mare bucurie, Ştefan, singurul din cei patru copii care n-ar renunţa la meserie „pentru că mi-e în sânge”.

Moştenirea soţilor Truşcă este pe mâini bune. Ştefan se ocupă astăzi şi de o clasă de elevi care vin să deprindă tainele acestei meserii chiar acasă la olar, în Româna. Vara predă în taberele de vară organizate pe aiurea, face demonstraţii la muzee, răspunde cu drag fiecărei invitaţii. Nutreşte, de asemenea, speranţa că i se vor întoarce, cândva, şi cei patru copii care astăzi trăiesc în Franţa şi Italia, dar şi fratele Mihai, să facă meseria care, chiar dacă nu i-a îmbogăţit material, i-a făcut cunoscuţi în toată lumea.