INTERVIU Ion Eparu, medic pneumolog: „Automedicaţia, atât în TBC, cât şi în cancer, este extrem de periculoasă“
0Dr. Ion Eparu explică de ce România se situează încă pe un loc fruntaş în Europa la tuberculoză, în ciuda eforturilor medicilor pentru diagnostic precoce şi tratament corect.
Ion Eparu este medic primar pneumolog, şeful secţiei Pneumologie I în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina şi coordonează Programul Naţional de Tuberculoză la nivelul judeţului Olt. E important de precizat că judeţul Olt deţine locul I privind incidenţa tuberculozei în rândul populaţiei şi tot locul I în privinţa deceselor cauzate de tuberculoză la nivel naţional, în timp ce România se situează pe primul loc în Europa. Dr. Eparu a absolvit Facultatea de Medicină Generală în cadrul Institutului de Medicină şi Farmacie Cluj-Napoca, promoţia 1984, şi soarta a decis să devină pneumolog, şi nu ortoped, aşa cum şi-a dorit el iniţial.
A fost ortoped „timp de cinci minute, cât au durat deliberările la DSP“. După repartizarea în teritoriu, a ajuns la spitalul din Corabia, unde şi-a început cariera de medic pneumolog. Are competenţe, de asemenea, în explorări funcţionale respiratorii şi polisomnografie. De altfel, el a iniţiat la nivelul judeţului Olt cabinetul de somnologie care funcţionează în cadrul secţiei externe de Pneumologie de la Scorniceşti.
„Weekend Adevărul“: De când suntem fruntaşii Europei la tuberculoză?
Dr. Ion Eparu: Dintotdeauna am fost în top. Am mai făcut schimb de locuri – I, II, III – cu ţări cum ar fi Azerbaidjanul, de exemplu. Astfel de ţări îşi menţin poziţia, dar am jucat tot timpul lângă ele. Pe urmă a fost Republica Moldova, unde măsurile şi resursa umană nu au fost adaptate întocmai. Paradoxul la noi este că avem resursele umane necesare, baza materială, se munceşte, rezultatele sunt cele impuse de OMS (n.r. – Organizaţia Mondială a Sănătăţii), ceea ce ne mai ridică. Suntem în indicatorii OMS – depistare peste 75%, vindecare peste 80%, chiar 85%, iar la recidive ne ducem peste 60%. Alarmantă este însă creşterea MDR-ului (n.r. – tuberculoza multidrog-rezistentă, o formă de tuberculoză care nu răspunde la tratamentul clasic), unde rezultatele sunt sub aşteptări – 20-maximum 40% vindecare. La recidive de MDR ne situăm, totuşi, sub 20%.
Care ar fi atunci cauzele pentru care, în ciuda eforturilor, suntem în top?
Cauzele sunt sursele de infecţii. Distribuţia surselor contagioase este destul de densă, dar la asta se adaugă receptivitatea populaţiei care, din cauza stresului, este mai sensibilă. Tuberculoza nu mai respectă tiparul pe care îl cunoşteam, nu mai este boala sărăciei, o întâlnim la toate categoriile sociale. Este vorba de receptivitatea organismului, a persoanei-ţintă să zicem aşa. În plus, incidenţa s-a mutat de la bolnavul tânăr, de 20-24 de ani, la vârsta a treia, unde există co-morbidităţi.
Prin urmare, este una dintre puţinele boli care îi afectează pe români, în cazul căreia putem spune că media de vârstă a bolnavilor a crescut? Pentru că în cazul cancerelor a scăzut foarte mult, la fel e şi cazul bolilor cardiovasculare...
Aici s-a dus către vârsta a treia, 60-65 de ani, deşi înainte te aşteptai mai mult la bolnavi tânăr, tot din cauza neadaptării, stresului găsirii unui loc de muncă şi întemeierii unei familii... Acum modul nostru de viaţă s-a schimbat, stresul intervine la toate categoriile de vârstă.
Concluzia ar fi că stresul este o cauză importantă şi în cazul tuberculozei?
Exact, toate duc acolo, către scăderea imunităţii, către slăbirea organismului, vulnerabilizarea lui. Iar boala apare dacă găseşte terenul pregătit.
UNDE SUNT CELE MAI MULTE CAZURI DE REZISTENŢĂ
Astăzi şi circulăm foarte mult...
Exact, MDR-ul nostru mai mult îl importăm acum. S-a făcut un studiu pe patru luni, cu rezultate cam nesatisfăcătoare, dar sugestive, totuşi. Se pare că ponderea mare o reprezintă sursele care vin din afară, nu le cunoaştem, intră-ies, intră-ies. Pe de altă parte, nu se mai insistă foarte mult pe prevenţie, se merge direct pe efect. De exemplu, nu se mai fac rapeluri la BCG, se face doar vaccinul de la naştere, care se recuperează, ce-i drept, îl faci şi când copilul a împlinit 2 ani sau mai mult. Înainte se făcea un nou rapel în clasa a VIII-a şi ulterior în clasa a XII-a. S-a constatat că erau costuri prea mari. La fel s-a întâmplat şi cu micro-radiografia folosită în prevenţie, deşi acum intenţia este să se revină, pe euroregiuni. Acum avem laboratoare moderne, bine dotate, inclusiv cu metoda GeneXpert. Înainte te duceai cu caravana în localităţile în care aveai cinci-şase cazuri şi găseai sau nu găseai mai multe. Acum e altceva. E o treabă bună că există Asociaţia Pacienţilor Afectaţi de MDR, susţinuţi de ONG-uri, care ne-a pus la dispoziţie infrastructura. Acum se bate un pic pasul pe loc, dar avem sprijin foarte mare din partea Fondului Norvegian. Programul de susţinere s-a încheiat în aprilie, dar acum s-a suplimentat. Practic, norvegienii finanţează tratamentul pentru MDR.
Câţi pacienţi cu TB-MDR avem în ţară?
Nu sunt foarte mulţi, în jur de 400-500, cu oscilaţii. Noi, Oltul, de exemplu, avem 20-25, dar nu suntem primii, Doljul este, cu 42-44 de cazuri de MDR. Medicamentele sunt susţinute prin fondurile norvegiene, cum spuneam, ba, mai mult, pentru a creşte aderenţa la tratament, care este de mai lungă durată decât în tuberculoza clasică, ei sunt susţinuţi şi cu acordarea unor bonuri sociale. Între timp, s-a extins programul de la rezistenţa la cel puţin două medicamente la mono-rezistenţă. Adică acum au acces la tratament gratuit şi cei care manifestă rezistenţă la un singur medicament din schema clasică. Există comisii regionale de includere, este totul foarte clar. Sunt bugete multi-anuale, e totul organizat bine.
„INFECTAŢI SUNTEM TOŢI“
Vaccinul pe care-l facem la naştere, BCG, oferă imunitate pentru ce perioadă?
Nu, nu vorbim de imunitate. Vaccinul este cel care stimulează organismul, creşte titrul de anticorpi. Atunci când vine în contact cu sursa, pacientul face infecţia, dar nu face boala. Infectaţi suntem toţi. Şi nu există protecţie 100%, literatura de specialitate o dă în jur de 90%. Dar s-a folosit acest vaccin şi în oncologie, ca şi metodă imunologică.
De ce s-a renunţat la rapeluri?
Din raţiuni economice. Costurile erau mari, iar eficienţa – micuţă. Cel puţin aşa ni s-a spus – numărul de îmbolnăviri nu justifica investiţia. La fel s-a întâmplat, vă spuneam, cu micro-radiografiile. Bine, acelea erau şi rudimentare. Acum, cu noile laboratoare mobile, care înseamnă o investiţie de 50.000-60.000 de euro sau mai mult pentru un astfel de laborator, e altceva. Dacă pacientul investigat mai şi tuşeşte, i se dă imediat rezultatul: în două ore. În primul rând, îţi detectează boala, dar îţi zice şi dacă eşti rezistent la medicamente, este un câştig fantastic în privinţa diagnosticului.
Adică acest laborator mobil îţi dă siguranţa pe care nu o ai în spital?
O s-o avem, pentru că noi, Oltul, suntem nominalizaţi pentru un aparat GeneXpert. Această analiză o facem acum la Craiova, au încercat să facă aceste dotări pe regiuni. Pentru că accesăm destul de des laboratorul din Craiova – săptămânal avem cinci-şase probe – având în vedere densitatea, s-a luat hotărârea să fim dotaţi şi noi.
Cum a evoluat în timp posibilitatea de diagnostic?
Posibilitatea de diagnostic a evoluat extraordinar, ar fi nedrept să zic altceva. S-a început cu frotiul la laborator, citit de o persoană experimentată. De regulă, nu toate laboratoarele au resursa umană necesară. Teoretic, ar trebui să fie medic de laborator, dar s-a acceptat şi biolog. Acele zone care nu sunt deservite de personal specific au acurateţea diagnosticului un pic mai scăzută. Un laborator de rang III există însă în fiecare judeţ, şi acolo se fac şi cultura, şi antibiograma. După care există laboratoare de referinţă: la Bucureşti şi la Cluj. În funcţie de asta se decide schema terapeutică în continuare.
Câţi bolnavi de TBC sunt astăzi în România?
Numărul a scăzut foarte mult: 12.000, maximum 13.000, în cifră absolută. Undeva la 76 de bolnavi la 100.000 de locuitori, dar noi, Oltul, suntem undeva la 112.
Şi am pornit, acum 40 de ani, să zicem, de la câte cazuri?
Undeva la 30 şi ceva de mii. Este îmbucurător, totuşi, că trendul este de scădere: şi la cazuri noi, şi la recidive, şi la TBC în cazul copiilor. La copii, deşi sunt surse destul de dense, cum vorbeam anterior, incidenţa este mică. Când însă apar cazuri, sunt forme grave, cu meningite şi alte complicaţii. Dar e vorba de copiii care trăiesc în condiţii mizere. Mai îmbucurător este că a scăzut mortalitatea. Şi e bine că reuşim să ne încadrăm deocamdată în ţintele OMS – până în 2050, trebuie să ajungem la o mortalitate undeva sub 5%, iar incidenţa TBC-ului trebuie să ajungă la sub 60 de îmbolnăviri la 100.000 locuitori. Deşi aici, la evoluţia endemică, e mai greu de previzionat. ;
„La un copil cu TBC trebuie găsită obligatoriu sursa“
Ce alte cauze mai favorizează apariţia tuberculozei?
Şi alimentaţia haotică, şi stresul, şi igiena precară a somnului, a mediului, toate contribuie. Părerile sunt împărţite, dar toate converg către o vulnerabilizare în faţa infecţiilor.
Când depistaţi clar TBC-ul, depistaţi şi sursa?
În termen de trei zile de la depistarea unui caz de TBC, demarează o anchetă epidemiologică, pentru că poate sursa este în arealul lui. Eu îl tratez, dar dacă el se duce acasă şi sursa nu se tratează, există posbilitatea recidivei. În mometul în care nu găsim sursa în familie, extindem un pic ancheta. Unchiul, mătuşa, a avut? A, nu, e cuscrul. Nu prea descoperi sursa la adult, pentru că adultul umblă. La un copil trebuie găsită obligatoriu sursa. Este ori în familie, ori în arealul în care se mişcă, mai limitat decât în cazul adultului. În funcţie de sursă, şi măsurile de izolare se adoptă în consecinţă.
REGIM HIPERCALORIC ŞI HIPERPROTEIC
Alimentaţia haotică poate determina slăbirea organismului, dar ce rol joacă în vindecare?
Alimentaţia este la fel de importantă şi vindecat, şi nevindecat. Regimul în cazul bolnavului de TBC trebuie să fie un pic hipercaloric şi hiperproteic, asta e alimentaţia într-o boală infecto-contagioasă. Într-o convalescenţă, ai nevoie de remontare, de revigorare. Important este ca pacientul, pe româneşte, să înghită medicamentele, nu există rabat. Am observat, în aceste zile, o foarte mare supărare în rândul pacienţilor, că de ce sunt chemaţi la sala de tratament. Pentru că, pe căldurile astea, sunt oarecum tentaţi să renunţe, având impresia că sunt mai bine. Iar pericolul acasă este şi mai mare.
Cât stă, în medie, un bolnav de TBC în spital?
Până la negativare, adică în jur de 40-45 de zile, în medie. Dacă-l vezi că este cooperant, aderent la tratament, cum zicem noi, n-are rost să-l chinui. Continuă tratamentul acasă, până la şase luni, când se face un bilanţ şi medicul curant decide dacă mai continuă o lună-două sau până la un an. Nu vorbim aici de MDR, unde tratamentul se extinde pe o perioadă mai lungă.
Cu ce alte boli se asociază TBC?
În primul rând, cu patologia digestivă: gastrite, ulcere, hepatită cronică. După aceea, vin părţile mai complicate, cancerele. Există, în literatura de specialitate, aşa-numitul cancer de cicatrice. Leziunile pe plămân provocate de infecţie nu se vindecă, o iau razna şi atunci se instalează cancerul.
Ce-l determină pe un pacient să renunţe la tratament, care este unul de destul de lungă durată?
Abandonul familial, care pune capac. Pe româneşte, după ce că este bătut de soartă, soţia pleacă de acasă şi-l lasă singur, să zicem. Şi l-a terminat. Nu e spălat, nu-i face nimeni mâncare, s-a terminat. De ce se ajunge la asta? Pentru că soţia spune: „Nu vreau să mă îmbolnăvesc şi eu“. Acum, din practică vă spun, deşi este menţionat şi în literatura de specialitate: la femei, incidenţa este mai mică. Şi le mai spun la tineri, în special: nu se transmite ereditar. Pentru că toată lumea e înnebunită că se transmite. Nu, voi v-aţi îmbolnăvit, aveţi răbdare, faceţi tratamentul, că nu se întâmplă nimic, puteţi face copii. E vorba să nu pui stigmă. Dac-ai făcut asta, este mai dificil decât dacă ai da o palmă cuiva. Acceptă, cum se spune în popor, să-l lovească trenul, dar nu să i se spună cumva. Categoric, pacienţii care se bucură de susţinere în familie se vindecă mai uşor.
La polul opus, când pacientul s-a lăsat de tratament ce se întâmplă?
Pacientul care nu se tratează intră în fază cronică, se numeşte ftizie, evoluează natural. Cinci-şase-şapte ani, cel mult, pentru că apar complicaţiile.
„Fumul de ţigară acţionează mecanic, paralizând funcţia de curăţire a plămânilor“
La cancerul pulmonar cum stăm?
Prevalenţa este în creştere, mai ales având în vedere factorul foarte important care este fumatul. Se fumează de pe băncile şcolii şi se continuă la vârsta adultă. Vin apoi factorii favorizanţi, factorii de mediu, poluarea, smogul, condiţiile de la locul de muncă, asupra cărora noi, la nivel de indivizi, nu putem interveni. Revenind puţin la ce am spus anterior, există şi cancerul de cicatrice.
Există semne care să ne pună în gardă?
Până la un punct, simptomele sunt comune cu cele manifestate în TBC. O scădere ponderală, o uşoară creştere a temperaturii, scăderea poftei de mâncare, nu mai suportă carnea şi o serie întreagă de produse derivate, dacă este fumător spune că nu mai suportă tutunul, stări de greaţă. Dacă în TBC se întâmplă să slăbească în două-trei săptămâni cam 5-6 kilograme, în cancer, în acelaşi interval, poate pierde 10-12 kilograme, dar sunt chestiuni de fineţe, astea le observă medicul, deşi până la diagnostic este ceva cale. Prima investigaţie este radiografia pulmonară, de aici se pleacă, după care urmează toate celelalte investigaţii, până la confirmarea diagnosticului. Apoi vine partea biologică, examenul de spută, şi dacă nu se întâmplă, cum spunem noi, ca pacientul «să-şi scuipe diagnosticul», un examen bronhoscopic, cu recoltare de aspirat bronşic. Aici intervine elementul histopatologic. Urmează un examen CT, cel care dă mai departe nişte elemente, confirmă eventual şi localizează tumoarea cu certitudine şi, dacă aţi văzut un astfel de rezultat, menţionează dacă este operabilă sau inoperabilă. Un astfel de cancer poate fi însoţit sau nu de dureri, în funcţie de localizare.
Ce s-a întâmplat de a crescut atât de mult numărul cazurilor de cancer pulmonar, faţă de acum 20-30 de ani?
Multe cancere se descoperau intervenindu-se chirurgical pentru o cu totul altă problemă. Intrai în sală pentru un ulcer perforat, dar dădeai peste o tumoare-gigant în plămân. Ne bazam atunci mult mai mult pe examenul clinic, posibilităţile de investigare sunt astăzi superioare, nu mai este doar examenul radiologic, partea clinică este lăsată într-un plan secund. Şi totuşi, personal, ţin foarte mult la partea de relaţionare cu pacientul, ţin să-l văd înainte, să stabilim o legătură. Până nu apare acel liant... Dacă pacientul ţi-a dat mâna şi l-ai luat cu tine în barcă, atunci vâsleşti. E o mare realizare ca, după 30 de ani, să mai treacă pe la mine pacienţi şi să-mi spună că mi-au urmat sfaturile şi sunt bine, sănătoşi. Mă mândresc cu chestia asta.
Incidenţa cancerului este în creştere, se mai întâmplă şi cu alte boli ale plămânului?
Ce este nou sub soare, dacă pot să spun aşa, este că se moare foarte mult prin BPOC (n.r. – bronhopneumopatia obstructivă cronică). A urcat pe locul III în topul bolilor românilor, înaintea bolilor cardiovasculare. Diagnosticul şi tratamentul se realizează conform noilor cuceriri ale tehnicii, însă nu există la ora actuală un program naţional prin care să se susţină tratamentul. Iar BPOC este o boală invalidantă, ajungi să depinzi de cineva, e vorba de scăderea drastică a calităţii vieţii. Pentru pacient, orice efort devine prea mare: să se îmbrace, să urce scările, să facă lucruri simple. Apar exacerbările, pacientul simte că se sufocă, nu mai poate, intervine setea de aer. Nu este o boală de sine stătătoare, intervine şi afectarea cardiacă. Emfizemul pulmonar este singurul de sine stătător, o boală autoimună, mutilantă, care poate duce la necesitatea transplantului pulmonar.
„ŢIGARA ELECTRONICĂ NU E O SOLUŢIE“
Care ar fi sfatul medicului: ce e bine să facem sau ce să nu facem? Cât depinde de noi, cât cântăresc, în bolile plămânului, factorii pe care nu-i putem controla?
Orice afecţiune pe plămân trebuie tratată la specialist şi cât mai profesionist cu putinţă. Ai avut febră, tuşeşti, toată lumea tratează o bronşită. Dacă în două-trei săptămâni nu trece, ia calea specialistului. Românul nostru ce face? Ascultă în stânga, ascultă în dreapta, eventual merge la farmacie şi ia medicamente după ureche, pentru că la noi se poate ce în străinătate este interzis. Automedicaţia devine obişnuinţă şi atât în TBC, cât şi în cancer, este extrem de periculoasă. Apoi, mai e şi fumatul. De câte ori voi avea ocazia, voi spune că fumatul este unul dintre factorii care depind de noi, pe care-i putem controla. Nu-ţi impune nimeni să-ţi faci rău. Îţi face rău pe de o parte nicotina, care are compuşi cancerigeni, iar pe de altă parte, fumul de ţigară, care acţionează mecanic, paralizând funcţia de curăţire. Există acum, am văzut, controverse legate de ţigara electronică. N-am văzut, sincer, niciun nefumător care să înceapă cu ţigara electronică, ceea ce înseamnă că, înlocuind ţigareta clasică cu cea electronică, ne minţim pur şi simplu. Părerile sunt împărţite şi specialiştii se feresc, în general, să fie categorici. Nu e cazul meu, eu susţin cu tărie că ţigara electronică nu este o soluţie la problema fumatului. Dacă renunţi la fumat, renunţi definitiv, este singurul gest care te ajută să-ţi protejezi sănătatea.
CITIŢI ŞI:
Se încarcă comentariile...
