Diana Stuparu, medic primar diabetolog: „După 40 de ani, trebuie să se testeze toţi, obligatoriu, în plină stare de sănătate“

Diana Stuparu, medic primar diabetolog: „După 40 de ani, trebuie să se testeze toţi, obligatoriu, în plină stare de sănătate“

Dr. Diana Stuparu, medic şef secţia Diabet şi Boli de Nutriţie a SJU Slatina FOTO. Alina Mitran

Medicul Diana Stuparu explică modurile insidioase prin care diabetul afectează nervii şi, astfel, cam toate organele şi structurile corpului, făcându-i pe pacienţi din ce în ce mai vulnerabili fără să-şi dea seama.

Ştiri pe aceeaşi temă

Despre complicaţii ştiute şi cele mai puţin ştiute ale diabetului – ucigaşul tăcut, boala progresivă fără vindecare –, despre cum a evoluat tratamentul în diabet, despre provocările domeniului astăzi, despre cum stilul nostru de viaţă ne afectează dramatic sănătatea, despre toate acestea şi despre câte şi mai câte am stat de vorbă cu medicul primar Diana Stuparu, şefa Secţiei Diabet şi Boli de nutriţie din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina.

Dr. Stuparu a avut marele noroc să studieze la Timişoara şi să-l cunoască pe reputatul profesor Viorel Şerban. A doua sa pasiune este cardiologia, pe care a şi studiat-o. A încercat şi mirajul străinătăţii, însă, deşi câştigul financiar era ademenitor, viaţa din Franţa nu i s-a potrivit, aşa că s-a întors alături de soţ, medic chirurg, în oraşul natal, Slatina, unde pacienţii sunt mulţi, insistenţi, unii – bolnavi grav, iar secţia pe care o conduce – supraagalomerată. Numărul celor diagnosticaţi cu diabet continuă să crească alarmant, semnalează medicul. Totuşi, tocmai aici este una dintre cele mai mari probleme: lipsa controlului în ceea ce priveşte numărul real al celor care suferă de diabet.

„Weekend Adevărul“: Cum este posibil ca, în era informatizării, să nu existe o evidenţă clară a bolnavilor de diabet?

Dr. Diana Stuparu: Eu, de aici, din faţa acestui calculator, nu văd nimic, decât spitalul ăsta, clădirea asta, nici măcar secţiile de pe Drăgăneşti (n.r. – o clădire a SJU Slatina situată la o altă adresă, în altă parte a oraşului). Să nu mă mai gândesc că pacientul poate să ia o reţetă de aici şi una din altă parte, şi că tratamentul este foarte scump. Noi nu ne vedem unii cu alţii, în sistemul ăsta. Câteodată nu-i vedem nici aici, în spital, intervin deficienţe. Profesorul Viorel Şerban de la Timişoara (n.r. –  fondatorul Centrului „Cristian Şerban“, destinat copiilor care suferă de diabet), cu care am studiat, făcuse aşa: în fiecare judeţ era un centru, iar şeful acestui centru era obligat să centralizeze toţi diabeticii, să ştie în România, în orice moment, câţi copii avem, câţi adulţi. Caracalul, de exemplu, ne mai transmitea, aşa, câte ceva, acum nu se mai face nici acolo nimic, privaţii nu o fac... Din ce în ce mai mulţi diabetici sunt diagnosticaţi şi e important să ştii câţi sunt cu adevărat.

Cum descoperiţi diabetul la pacienţii dumneavoastră?

Cele mai multe cazuri sunt depistate întâmplător, cum am amintit de cazul de mai devreme, alţi pacienţi se duc să se opereze pentru diverse afecţiuni şi descoperă o glicemie mare.

Ca incidenţă, care dintre formele de diabet primează?

Diabetul de tip 2, combinat cu obezitatea şi cu dislipidemia (n.r. – tulburări ale nivelului grăsimilor din sânge). Avem mulţi pacienţi obezi şi cu colesterolul mare. De exemplu, astăzi am avut trei cazuri noi. Ultimul care a venit a fost descoperit întâmplător. Nu era gras, dar avea colesterolul imens. Diabetul este în top cinci al celor mai frecvente afecţiuni, iar problema cea mai mare este că are la bază sedentarismul. Oamenii nu se mişcă şi mănâncă mult şi prost. Mănâncă multe produse procesate, concentrate – caşcaval, brânză topită. La noi în oraş nu sunt foarte multe fast-food-uri din marile lanţuri, dar avem shaormerii foarte frecventate. Mâncăm prea mult şi nu ne mişcăm, în comunism mâncam mai puţin şi ne mişcam mai mult, şi fără mâncare din asta procesată şi de proastă calitate. Astăzi prea puţină lume mai găteşte. Sora mea lucrează la Institutul Fundeni, în Bucureşti, şi îmi spune că şi acolo sunt multe accidente vasculare, multe la tineri, cred că totul stă la baza faptului că nu ne mai mişcăm, totul este mecanizat. Mergem cu maşina, stăm în faţa calculatorului toată ziua. Nu facem mişcare. Mergem acasă, din nou stăm şi aşa mai departe.

La cât de puţin ne mişcăm, cât ar trebui să mâncăm, sau ce ar trebui să mâncăm?

Ar trebui să mâncăm pe cât consumăm. Mâncarea este în funcţie de vârstă, sex şi activităţile asociate. Una este mâncarea unui copil de 14 ani, sportiv, muncitor fizic, una este o pensionară care este obeză şi nu face nimic, adică din cauza bolilor de inimă se mişcă până la piaţă şi stă în casă. Noi avem nişte formule, care nu sunt secrete, sunt în toate cărţile de medicină, şi calculăm necesarul caloric pentru fiecare pacient în parte.

„SE STRICĂ NERVII“

Aveţi peste 20.000 de pacienţi pe liste, un număr impresionant. Aveţi timp să vă ocupaţi de ei?

Pe unii dintre ei îi ştiu de zece ani, de-aia merge. Sunt zeci de telefoane pe zi, pot să-i ajut prin telefon. Când lucrurile se complică, le spun „Nu, veniţi la spital, trebuie să vă văd“. Pentru că infarctul, spre exemplu, la diabetici e fără durere, şi-atunci e foarte greu să stabileşti tratamente şi diagnostice pe nevăzute. Au venit doi la UPU şi exact asta era: infarct. Ăsta e pericolul la diabetul netratat de mulţi ani: infarctul fără durere, din cauza neuropatiei diabetice. Se strică nervii, la nivelul întregului corp. La stomac fac gastropareză diabetică, de stomac mare, aton, „în chiuvetă“, cum îi zicem noi, iar la inimă fac infarctul fără durere, şi-atunci ei nu vin în spital, cum vin alţi pacienţi. Nu-i doare-n piept, cum se întâmplă de obicei. Şi mor cu zile acasă. De-asta îi şi zice ucigaşul tăcut, pentru că glicemia mare nu doare, poţi să ai şi 150, şi 160, n-ai niciun simptom, dar strică totul în corp.

Când ar trebui să devenim suspicioşi în privinţa diabetului zaharat?

În general, după 40 de ani se testează toţi, obligatoriu, în plină stare de sănătate. Sunt nişte recomandări internaţionale, făcute de foruri de renume. În Europa avem chiar ghiduri comune, diabetul şi cardiologia. Şi sunt şi de prevenţie, şi de tratament, dacă ar fi după mine, o glicemie, o tensiune, un colesterol, o dată pe an ar trebui să le facă oricine. Sunt nişte analize ieftine, le poţi face oriunde, oricând, nu sunt analize sofisticate, dar poţi să ai surprize mari. Nici colesterolul nu doare, şi stai cu un colesterol mare, care împreună cu obezitatea, cu diabetul, cu bolile cardiovasculare creează o tornadă în corp. Aţi văzut şi dumneavoastră în secţiile de Neurologie şi de Cardiologie câţi sunt, şi trei sferturi dintre pacienţi sunt diabetici. Numai câţi sunt ai mei, pentru că pe unii îi cunosc de zece ani. Şi aflu că şi ăsta a făcut infarct, şi ăla accident vascular...

Aţi precizat vârsta de 40 de ani, dar nu sunt cazuri şi mai devreme?

Ba da, acum trebuie urmărit un alt fenomen. De exemplu, anul trecut şi în 2016 am avut pacienţi tineri, cu vârste până în 40 de ani, cu obezitate morbidă, deci obezitate gradul III, cu glicemiile foarte mari, chiar şi 500 mg/dl, cu hemoglobina glicozilată 10-12. Ce-o să fie cu ei peste 10-12 ani, că deocamdată eu îi urmăresc doar de un an-doi!?  Jumătate sunt cuminţi, au început să slăbească, glicemiile sunt bune, dar să vedem dacă rămân fermi în această luptă.

„La 10 ani, copiii ăştia au 40 de kilograme!“

Dar cum te trezeşti, totuşi, obez la 37 de ani?

Nu ştiu, şi mie îmi este ruşine, câteodată, să le zic pacientelor. Eu m-am îngrăşat 20 de kilograme după moartea părinţilor, şi eu mă abţin de la mâncare, nu ştiu ce să mai fac să ajung înapoi la 50 de kilograme, pentru că acum am 68. Am şi o nepoţică de 5 ani, şi ea la fel îmi zice – vai, ce grasă eşti! Ieri a venit o fată, nici nu mai ştiu de câţi ani ne cunoaştem, şi a spus că a slăbit 60 de kilograme. Şi era încă grasă. O ştiam după faţă, dar credeam că o confund. Probabil că acum are 80 de kilograme. Acum sunt curioasă dacă părinţii copiilor graşi le iau glicemia, pentru că este explozie şi pe plan internaţional de obezitate şi de diabet de tip 2 la copii. Până acum, copiii făceau diabetul clasic de tip 1, cel cu patru insuline fără de care mori. Acum, la 10 ani, copiii ăştia au 40 de kilograme, dacă vă vine să credeţi. Părinţii mi i-au adus mie la început, şi eu eram şocată, pentru că întrebam vârsta şi greutatea şi nu-mi venea să cred cât cântăresc. Eu pe atunci aveam 50 de kilograme. Nu ştiu câţi dintre părinţi le fac şi analizele.

Ce se poate întâmpla?

Păi în literatură, problema e aşa: ce facem cu un copil dacă la 10 ani are diabet. La 30 de ani, când este în floarea vârstei, va avea 20 de ani de boală în spate, dar acest om n-a avut numai diabet la 10 ani, a avut şi hipertensiune, şi dislipidemie şi steatoză hepatică (n.r. – ficat gras). Acum, marea problemă este că medicaţia a fost făcută pentru adulţi, nu pentru copii.

„AVEM MOLECULE NOI: ŞI SLĂBESC, ŞI SCAD GLICEMIA“

Cum a evoluat tratamentul în diabet în ultimii ani?

În urmă cu 20 de ani, medicaţia era mai puţină, astăzi avem molecule noi. Avem o injecţie pe săptămână care şi slăbeşte, şi scade glicemia. Medicamentele de diabet, cele mai multe, au ca efect advers îngrăşarea. Dar acum avem molecule inovatoare, care pe lângă scăderea glicemiei ne dau şi scădere în greutate. Insulinele moderne, obţinute prin inginerie genetică, sunt altfel decât insulinele umane de acum 20-30 de ani, adică îngraşă mai puţin şi dau mai puţină hipoglicemie. Şi-atunci avem schemele mult mai moderne de tratament decât în urmă cu 20 de ani. Acum avem medicamente, două dintre ele, care sunt trecute şi în ghidurile de cardiologie, au dovedit că scad şi mortalitatea cardiovasculară, asta e ceva fantastic!

Începeţi deja să trataţi în paralel aceste afecţiuni?

Da, sunt molecule noi, moderne, şi cu multe beneficii, numai că toate sunt aprobate la adult, la copil nu poţi să dai decât Xiofor, insulina... Şi-atunci, cum e să-i dai unui copil de 10 ani insulină şi să-l îngraşi? Norocul meu a fost că la copiii pe care i-am diagnosticat, glicemiile au fost micuţe, n-a fost nevoie să băgăm insulină, altfel insulina mai îngraşă şi ea puţin.

Moleculele nou-apărute sunt accesibile pacienţilor în programul naţional de diabet?

Eu cred că avem probabil unul dintre cele mai permisive programe de diabet din Europa. Avem molecule noi şi sunt complet gratuite, pacienţii nu dau niciun ban. Acum , de curând a intrat o altă moleculă, care era în afară, noi n-o aveam. O singură injecţie este în afară, mai bună, noi n-o avem, dar cea pe care o avem e complet gratuită aici, nu ştiu dacă în afară e la fel. În general, la noi, la Diabet, nu prea ne-am plâns de moleculele noi şi de insulinele noi, nu ştiu dacă în alte programe se întâmplă la fel, mă refer la Oncologie, la altele.

Efecte adverse nu au?

La injecţie, la nivelul pielii fac nişte noduli, şi mai există greaţă şi vomă, care dispar, nodulii, mai greu, dar nimeni n-a renunţat din cauza asta.

Aceşti copii diagnosticaţi cu diabet sunt toţi obezi? Medicii de familie nu le prescriu analize?

Nu ştiu dacă părinţii îi testează, pentru că ar trebui să-i testeze, nu ştiu dacă se duc la medicul de familie. Au venit la mine cu copiii să-i slăbesc, noi i-am trimis să facă şi analize, pentru că au venit cu bilet de trimitere. Ştiţi ce mai cred? Eu cred că părinţii şi bunicii nici nu-şi dau seama, de fapt, cât de graşi sunt copiii. Vă spun sincer!

Îi compari cu colegii de clasă, vezi o diferenţă, nu?

Eu şi sora mea o reţinem pe cea mică, de 5 ani, de la mâncare, mai am o colegă aici care face acelaşi lucru, pentru că a observat că fetiţa ei are tendinţă de îngrăşare. La 3 ani am observat că se îngraşă, deşi nu mănâncă dulciuri, n-a pus gura pe zahăr. Plus genetic, mama mea a fost obeză. Ne-a cerut într-o seară paste şi am amăgit-o până seara, la culcare. Am trimis-o afară, la joacă, am trimis-o cu bicicleta, nu e obişnuită cu tableta. Aleargă cu copiii, se joacă... 

„Nici fresh-ul de portocale nu e bun“

În apariţia diabetului cât cântăresc factorii genetici şi cât stilul de viaţă?

Cred că dieta şi sedentarismul, mai mult decât genetica. Eu am diabet în familie şi, deci, trebuie să nu mă îngraş, ca să nu-l fac. Dacă mă îngraş, clar îl fac. La diabetul de tip 2 putem vorbi de prevenţie – mâncarea sănătoasă şi mişcarea. La diabetul de tip 1 nu putem vorbi de prevenţie. Este o boală autoimună, care va distruge pancreasul. Dacă în familie toţi au diabet şi tu eşti slab, şi faci diabet, asta e, n-ai ce să faci. Dar dacă te îngraşi şi nu te mişti... Muşchiul consumă glucoză când merge, e cel mai mare consumator de glucoză. Şi scade glicemia prin mişcare. Vedeţi, în ţările sărace, cum sunt cele din Africa, nu prea există diabet.  Problema la noi e că acum, cu 2 lei îţi iei tot felul de prostii, sunt multe mâncăruri ieftine şi de proastă calitate. Iar copiii stau în casă, cu sendvişuri, gustărele... Nici fresh-ul de portocale nu e bun, pentru că e foarte concentrat. Mai bine dă-i copilului apă, nu fresh şi toate prostiile.


Care ar fi cele mai grave complicaţii ale diabetului?

Este principala cauză de orbire, dializă şi amputaţie, practic afectează orice sistem din corpul nostru, sistemul genital, dă impotenţă... Vin pacienţi la 40-50 de ani care au această problemă, şi la vârsta asta poate au mulţi ani de boală-n spate. Şi-i macină, chiar dacă, poate, nu pare o aşa mare problemă, dar sunt tineri şi sunt privaţi de ceva normal pentru toată lumea, n-au 100 de ani. Poate să fie de asemenea o paradontopatie, le cad toţi dinţii din gură. Sau vă daţi seama cât îl costă pe statul român un pacient dializat? După aceea, v-am spus, creşte riscul, de 2-4 ori, de infarct şi accident vascular. Şi-atunci alta este la 40-50 ani să ai accidentul vascular pe un organism tarat. Diabetul creşte, de asemenea, cu 20% riscul de demenţă.

Şi respectă pacienţii tratamentul?

Pacienţii sunt interesaţi de castravetele amar, acesta e la modă acum, astăzi au venit vreo trei pacienţi cu nişte plasturi aduşi din Germania, să mă-ntrebe ce părere am despre ei. Mai costă şi un milion-două vechi pe lună. Pacienţii sunt din ce în ce mai cuceriţi de produsele naturiste, le cumpără din plafar, produse care n-au nicio viză ştiinţifică, niciun argument. Şi pacienţii sunt terminaţi, dar vor să-nghită aşa ceva, nu tratamentele noastre.

Adică vin şi vă întreabă dacă pot să întrerupă tratamentul?

Da, da. Cineva m-a sunat, plângând, că tatăl are glicemia 200, că a luat nu ştiu ce de la plafar. Şi mă întreba ce să facă. Şi i-am spus să ia medicamentele la loc. Mă întreba în câte zile îşi revine glicemia. Dar când ai renunţat, nu te-ai gândit? Sunt şi oameni cu şcoală, de la care ai avea alte aşteptări. Îi mai îngreb – dar de un ruj care-ţi măreşte buzele n-aţi auzit, de o cremă care vă vindecă de riduri?  Cum să crezi că o buruiană îţi scade glicemia? Cel mai des nu vor să ia nici măcar două medicamente, cele mai importante  – statina şi aspirina – că au impresia că şi ăstea le fac rău. Renunţă la medicamentele absolut necesare, dar iau tot felul de buruieni. Pacienţii cu diabet au de obicei hipertensiune rezistentă la tratament şi au nevoie de mai multe medicamente. Ajung să ia cu pumnul. Au pentru hipertensiune trei, au statina şi aspirina, şi le mai dăm şi noi două, au deja şapte pastile. Pe măsură ce înaintezi în vârstă se dereglează toate sistemele astea şi e normal să se înmulţească. La televizor, pe Facebook şi pe unde mai apar, ar trebui interzise reclamele cu produsele astea care vindecă de toate. Nu ştiu  de ce-i tentează atât de mult, şi oamenii săraci vor să cumpere din astea.

De zece ani la Spitalul Judeţean din Slatina

Nume: Stuparu Ana-Maria Diana
Starea civilă: căsătorită
Studiile şi cariera:
 A urmat cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş“ din Timişoara.
 În 2005 a terminat rezidenţiatul în cadrul Institutului Naţional de Diabet şi Boli de Nutriţie „Nicolae Paulescu“.
 De zece ani lucrează în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina, la acest moment ocupând funcţia de şef al Secţiei Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice
Locuieşte în: Slatina

CITIŢI ŞI: INTERVIU Alen Stegaru, medic primar radiolog: „Pacientul român nu ştie să spună: «Eu am plătit, e obligaţia ta să-mi asiguri investigaţii toată luna!»“

INTERVIU Medic chirurg, despre hibele sistemului sanitar: „Exagerând numărul de investigaţii, până ajunge bolnavul la locul unde să fie tratat moare“


 

citeste totul despre: