REPORTAJ Drumul spre cea mai înaltă cabană din munţii Făgăraş: poteca abandonată a turismului românesc
0
Pe internet găseşti sute de articole despre traseele montane din România, majoritatea scrise fie de bloggeri începători, fie de alpinişti pregătiţi. Detaliile sunt oarecum tehnice – pe unde trece traseul, câte ore ai de mers şi ce semne să urmezi.
Spaţiul virtual e plin de fotografii fantastice de pe creste şi cu peisaje şi culori ameţitoare. Am pornit şi noi să simţim cu picioarele noastre cum e să ajungi la cea mai înaltă cabană din magnificii Făgăraşi: Podragu. Am ales acest traseu din două motive – ajungem la Podragu, una dintre cele mai vechi şi cele mai înalte cabane din Munţii Făgăraşi, şi, în plus, traseul este foarte frecvent ales de turişti, inclusiv străini, pentru vârful Moldoveanu, cel mai înalt vârf, la care se ajunge chiar pe acelaşi traseu
Despre traseul de urmat spre cea mai înaltă cabană din Munţii Făgăraşi toate informţiile sunt cam la fel: începe în oraşul Victoria, continuă pe Valea Arpaşului până la cabana Turnuri. De acolo, îţi ia alte două ore să ajungi la cabana Podragu, aflată la altitudinea de 2.136 de metri. Drumul se parcurge în maximum 8 ore, dar e posibil de cucerit şi în 7 ore.
Intrarea în oraşul Victoria, de unde începe traseul montan spre cabana Podragu
Urmărind triunghiul roşu
La drum am pornit într-o zi de sâmbătă. Oraşul Victoria se află în judeţul Braşov, chiar la hotar cu judeţul Sibiu. De aici aveţi posibilitatea de a urma două trasee – peste muchia Tărâţa, marcat cu dungă albastră, sau peste Valea Arpaşului, cu trecere pe lângă cabana Turnuri, urmărind marcajele cu triunghi roşu.
La capătul localităţii, un şofer ne sugerează să lăsăm maşina în curtea unei gospodării: „Mai bine nu riscaţi, vă puteţi trezi cu roţile sparte ori cu geamurile stricate. Şi nu localnicii se ocupă cu treburi din astea. Tot turiştii o fac“. Sună ciudat acest sfat, dar îl urmăm. Parcăm la o familie primitoare, vizavi de parcul cu panouri fotovoltaice, ne schimbăm încălţămintea şi pornim la pas.
Trecem de cătunul Sumerna, apoi intrăm în pădure, unde ne întâmpină o linişte de care aveam nevoie. Drumul e plin de gropi în care s-a acumulat apă de la atâtea ploi, dar papucii noştri sunt noi. Şi impermeabili. Drumul forestier are o lungime de aproximativ 8 kilometri, apoi începe urcarea adevărată.
Sfat: mulţi turişti preferă să lase maşinile la capătul drumului forestier, ca să urce direct de acolo, salvând picioarele de 8 kilometri în plus. Referitor la siguranţă, părerile sunt împărţite, de aceea, dacă nu vreţi să porniţi pe potecă deja obosiţi, puteţi urma acest exemplu.
Prima surpriză: mâl până la fund
Înainte de a părăsi drumul forestier, întâlnim un bărbat scund, trecut de 50 de ani, cu un rucsac în spate, mare cam cât jumătate din întreaga lui statură. Zice că îl cheamă Ioan Ionescu şi cu acest rucsac duce provizii la cabana Turnuri, unde mai dă uneori şi câte o mână de ajutor.
Ioan Ionescu
Ne bucurăm să-l vedem: noi ştim că mai avem mult de mers, dar o veste bună nu strică. Nu are niciuna: „Se vede că ploaia de zilele trecute a fost puternică şi s-a rupt râul în pădure şi trece peste potecă. E o porţiune mare de mâl, abia am trecut. Mâlul e până la fund. Eu am trecut aşa, m-am spălat în râu şi m-am schimbat de pantaloni. Nu ştiu dacă o să treceţi“. Probabil îi părem orăşeni sensibili şi ne priveşte cu neîncredere. „Eu nu vă mint!“ Îi mulţumim de atenţionare, facem fotografii împreună şi ne continuăm drumul. Nu de alta, dar avem un reportaj de făcut. Analizăm cam cât de mare ar fi nămolul şi ne linişteşte un gând – totuşi acest Ioan Ionescu nu-i mare de statură.
După aproximativ 10 kilometri, am făcut primul popas. Mare parte a traseului a fost relativ plictisitoare – ne aflăm la altitudine mică, iar din pădure nu am avut ce admira. Trebuie să fiţi atenţi la potecă, căci, deşi este declarat un traseu simplu, este nevoie de precauţie. Ajungem în apropierea Pârâului Podragu, care este aproape acoperit cu copaci căzuţi, unii suspendaţi, iar ca să-l trecem, suntem nevoiţi să ne descălţăm. Nu considerăm acest lucru ca fiind un obstacol de blamat – dimpotrivă: scăldatul picioarelor în apa rece ne-a înviorat puţin şi ne-a făcut să urcăm mai cu poftă.
„Ştii să-ţi ţii echilibrul?“
Poteca transformată în mâl
Urcatul cu poftă se opreşte exact când înţelegi că totul se poate lăsa cu o baie de nămol. În faţă avem o fâşie lată de câţiva zeci de metri de pământ inundat, cu copaci înghiţiţi de mâl. „Aha, iată despre ce zicea Ionescu“... Nămolul şi copacii au luat-o la vale peste traseul marcat. Nu riscăm să ne abatem de la marcaje, aşa că încercăm să analizăm pe unde se poate trece şi, evident, prima întrebare care ne vine în minte este: cum trec măgarii pe aici cu marfă pe ei? Cu puţină analiză, ţopăit pe arborii căzuţi, oricum picioarele ni s-au scufundat în nămol. Trebuia să avem grijă să păşim repede, ca să nu ne adâncim prea mult. Reuşim să trecem într-un
final. Murdari, dar fericiţi.
Ne-am spălat papucii şi pantalonii în râu şi am pornit mai departe.
Ceea ce nu ne-a spus Ionescu este că, mai încolo, peste râul Arpaşu, unul dintre poduri este rupt. Bine, este un pod improvizat, cu ajutorul câtorva arbori groşi aşezaţi în aşa fel încât să ai pe unde călca. Doar că ploile abundente au mărit foarte mult debitul de apă, copacii s-au dus la vale, aşa că porneşti prima bucată pe arbori, apoi treci prin apă ca să ajungi în celălalt capăt. Aşa şi facem, doar că debitul puternic ne complică misiunea. Acest aşa-zis pod este o făcătură de mai mulţi ani. Deducem că pe aici au murit doi turişti acum nouă ani, fiind luaţi de ape. Acest lucru ni s-a confirmat mai târziu de unul dintre cabanieri. Au trecut nouă ani şi aşa-zisul pod tot aşa a rămas... Suntem uzi până la jumătate de această dată, dar alegem să nu ne schimbăm hainele. Înţelegem că este târziu şi nu apucăm să urcăm la Podragu, dar în apropiere se află cabana Turnuri. Suntem hotărâţi să rămânem acolo peste noapte.
Podul rupt
Sfat: noi am ales să avem o singură pereche de schimburi, dar nu este suficient, mai ales că este recomandat să nu continuaţi călătoria uzi.
După opt de ore mers continuu, ne bucură privirea un acoperiş roşiatic al cabanei şi un indicator pe care cândva scria deja lizibil „Cabana Turnuri 5 min.“. Pornim pe drumul marcat, fericiţi – iată, iată, dăm de un pat cald! De la colţul cabanei, un om ne face energic semn să ne oprim din drum şi să ne întoarcem. Zice ceva, dar apa generează foarte mult zgomot la cădere şi nu putem desluşi nimic. Înţelegem că trebuie să urcăm pe altă potecă. Aflăm mai târziu că omul care ne-a ghidat este Siggi Schwartz şi este nespus de fericit când cineva îi trece pragul. Imediat ce ajungem, ne lămureşte. „Poteca aia de jos a fost luată de ape şi alta nu s-a mai făcut. Trebuie să urcaţi pe sus. Podul acesta a fost stricat tot de ape, dar l-am mai reparat eu. Avea şi balustradă, dar s-a rupt şi aia. Eu singur nu pot să o pun la loc. Mai am nevoie de încă o pereche de mâini să o pot pune.“
Siggi Schwartz, omul bun la toate
Siggi Schwartz
Siggi Schwartz este un sas refugiat de bunăvoie în munte. Înţelege rapid situaţia după ce ne vede uzi, aşa că ne îndrumă către cămara unde vom dormi. Cât e singur, nu are nevoie de lumină, ne lămureşte el, dar bănuind că avem telefoanele cam pe descărcate, se duce să pornească generatorul. E bucuros când are turişti, căci asta se întâmplă mai rar, de multe ori îi petrece cu privirea cum urcă spre Podragu, căci toţi au „boala Moldovanu“, după cum spune el. Nu au învăţat să se bucure şi de alte privelişti tot frumoase, chiar dacă sunt la altitudini mai mici.
Aşa se face că la Turnuri se opresc cei care nu reuşesc să ajungă sus sau întâmpină pe traseu diverse incidente. Cabana e veche şi e amenajată cu strictul necesar. De la intrare, dăm direct în sala de mese. Geamurile se întind pe cei doi pereţi externi şi asigură, astfel, priveliştea către munte. În partea dreaptă sunt bucătăria şi camera lui Siggi. Lângă uşă are ghivece cu flori. Toate sunt verzi şi foarte bine îngrijite. Soba din teracotă e veche şi ea, dar extrem de utilă pe timp de ger. În camera de dormit se intră la capătul sălii pe dreapta. În total sunt şapte locuri pe paturi supraetajate. Din fericire, suntem doar noi.
Într-un colţ vedem rucsacurile şi sacii cu care, ne lămureşte Siggi, se aduc proviziile la munte. Siggi Schwartz s-a născut la Sibiu şi este cabanier de zeci de ani. S-a familiarizat cu muntele încă prin anii ’90. Lucrase la cabana Negoiu, apoi în 2014 a decis să se mute aici. E singur mai tot timpul. Nu duce dorul civilizaţiei şi nu se plânge, deşi aici face totul singur – spală cearşafurile la mână, lemne îşi taie singur şi le cară în rucsac, iar pentru turişti găteşte tot el.
„La Negoiu am lucrat 16 ani. Făceam de toate, dar eram mai mult timp în bucătărie. Acolo am învăţat cum se găteşte, cum se serveşte în bar şi cum se face inventarul, toate celea. Gătesc tot ce vor turiştii. Omleta cu brânză făcută de mine este preferată în zonă“, ne spune el, turnând în pahare puţină ţuică.
Poveştile triste ale muntelui
„Am lighean, am dero. Maşină de spălat manuală, cum se mai spune. Eu spăl lenjeria singur: încălzesc apa, fşichi, le-am şi spălat şi gata. Şi apoi încep dincolo – fşichi, am spălat, am şi schimbat chiar în ziua aia. Nu stau. La lemne vine să mă ajute şi Ionescu. Mai vine Corina (n.r. – Corina Iosif este cea care gestionează cabana Podragu) să mă ajute, că ştie că nu prea am timp, că mai sunt şi cu măgarii. Aici trebuie să-ţi placă. Trebuie să-ţi placă mai întâi muntele şi pe urmă meseria“, ne povesteşte Siggi Schwartz despre cum se descurcă singur la cabană.E necăjit că după viituri nu vine nimeni să repare stricăciunile. Mai adaugă el câte o bucată de lemn sau de buturugă, dar nu este de-ajuns.
„Înainte erau Amicii Munţilor, salvamontiştii, acum, nimeni. Numai noi facem aici, că nimeni nu se interesează deloc. Aveam o potecă veche pe care coborau direct de sus la mine. În loc să vină cu drujba mi-au venit cu ferestrăul de mână. Au făcut numai o parte din potecă, restul nu. N-a mai venit nimeni după. Aşa şi stă.“
Podul din preajma cabanei Turnuri
Tot ce se consumă sus este adus pe acelaşi traseu pe care l-am parcurs şi noi, dar cu ajutorul măgarilor. De aceea, să nu vă miraţi că mâncarea costă scump. Uneori se mai întâmplă că măgarii se împiedică şi marfa e pierdută. „Dacă se sparg sticlele, asta e! E pe cheltuiala noastră. Deunăzi a căzut un măgar şi a trebuit să ascund după o piardă mai multe sticle de Fanta şi Cola. Erau şi două sticle de rachiu. Când m-am dus să le iau, nu mai erau. Le-am găsit mai târziu golite şi aruncate pe potecă. Turistul nu face aşa ceva. Numai ciobanii au putut să facă chestia asta“, zice cabanierul mâhnit.
L-am întrebat ce l-a marcat cel mai mult în toţii anii aceştia în care îşi duce viaţa departe de civilizaţie. E moartea, zice el. „Primăvara am avut un grup de prieteni din Covasna. Printre ei era o fată surdo-mută. Au zis că de 10 ani umblă în grupul cela - peste tot au umblat. Au plecat în sus pe creastă. Le-am zis să aibă grijă cum calcă. Fata a călcat strâmb cumva şi s-a dus în prăpastie. A venit SMURD-ul, au dus-o la Bucureşti, în comă, lovită la cap. Ei aveau rucsacurile aici, când s-au întors nu puteai vorbi cu ei. Unul era şocat rău de tot, în faţa lui s-a dus la vale. Muntele trebuie respectat. E frumos, dar e un mediu foarte dur“, conchide cabanierul şi cu această idee mergem la culcare...
Priveliştea de la aproape 2.000 de metri, în drum spre cabana Podragu
Sfat: ascultaţi recomandările cabanierilor. Una dintre ele este să nu vă porniţi spre vârful Moldoveanu când e ploios şi ceaţă. Riscaţi prea mult. A doua: să porniţi de foarte dimineaţă la drum. În plus, are să vă spună şi nişte măsuri de precauţie pe timp de iarnă.
România, pe scurt la 2.136 de metri
A doua zi dimineaţă, Siggi ne anunţă că debitul apei a scăzut puţin, deci vom trece mai uşor înapoi. Până la Podragu reuşim să ajungem în două ore, ne asigură el, iar înapoi facem chiar şi 1 oră şi 15 minute, faţă de 3, cât e menţionat pe indicatoare. Bem un Nescafe care numai a cafea nu aduce şi pornim la drum. Siggi, despre care ne-am convins că e unul dintre cei mai faini cabanieri, a rămas să ne petreacă cu privirea.
În două ore — timp în care ne-a prins şi o ploaie torenţială de vreo jumătate de oră, apoi cerul a cedat soarelui — am ajuns la cabana Podragu. Într-adevăr, de la Turnuri până aici e cea mai simplă parte a traseului, nu este periculos, iar priveliştile sunt fermecătoare. Acolo îl găsim pe Dan Opriş, ceva mai rezervat şi mai puţin dornic să discute cu nişte jurnalişti.
Cabana Podragu
Îi povestim cum am ajuns aici şi îl întrebăm dacă atenţionează cumva turiştii despre starea potecii, podul rupt şi despre noroi. Întrebăm şi de ce au ajuns în starea asta. „Din 2009, când au fost o ploaie puternică şi nişte viituri care au rupt toate podurile pe aici şi au murit trei oameni... Că a fost destul de mult scandal — poate că dacă erau români nu era atâta scandal, dar erau străini cei care au murit. În 2009, s-au investit nişte bani şi s-a reparat într-un fel foarte rudimentar poteca. Până atunci şi de atunci încoace, în fiecare an, noi împreună cu comunitatea locală facem câte o echipă cu ţăranii care au şi ei oi, le duc la munte. Şi venim şi reparăm ce putem să reparăm la ea, ca să putem folosi noi şi voi, turiştii. Deci, ne luăm cam două zile şi venim cu drujbe, cu cuie, cu piroane etc.“...
După vorbele cabanierului am coborât cu un gust amar de pe Făgăraş — în total, 10 ore de mers până la familia din oraşul Victoria unde am lăsat maşina —, lăsând în urmă un loc sălbatic. La propriu şi la figurat.
Se încarcă comentariile...
