Paul şi Phantom sau povestea primelor întâlniri între un oraş şi un nevăzător şi câinele său FOTO

Paul, student la Jurnalistică, şi Phantom, un labrador de doi ani, sunt prima echipă din Sibiu formată din un nevăzător şi un câine de ghidaj. Pentru Paul oraşul s-a deschis enorm după ce l-a primit pe Phantom, doar că, în continuare, se întâlneşte cu oameni care îi cer băiatului „să scoată câinele afară“ din magazin, autobuz, restaurant sau biserică.

Phantom este, pentru Paul Bogorin, acel ajutor disponibil permanent atunci când trebuie să se deplaseze. Practic, din septembrie anul trecut, de când asociaţia Dog Angels i-a donat lui Paul câinele de ghidaj, tânărul student sibian nu mai depinde de nicio altă cunoştinţă la care, altfel, ar fi apelat pentru a se putea deplasa. Cei doi locuiesc într-un cartier mărginaş al oraşului, de unde acum pleacă nu doar înspre facultate, întâlniri cu prietenii sau restaurant, ci chiar şi înspre alte oraşe. Phantom îl ghidează pe Paul spre cele mai apropiate treceri de pietoni, îl fereşte de gropi, îi avertizează bordurile sau obstacolele, îl ajută să urce în autobuz sau să intre în clădiri de unde, mai apoi, să îl ghideze iarăşi spre ieşire. „Acum pot să plec singur, însoţit de Phantom, când vreau şi oriunde vreau şi să stau cât doresc. Era mult mai dificil înainte, când tot trebuia să mă rog de câte cineva“, spune Paul.

Doar că în cele şase luni de când cei doi au devenit nedespărţiţi, Paul a fost nevoie de sute de ori să explice că este dreptul lui să intre în bancă, biserică sau autobuz însoţit de un câine de ghidaj.

Cel mai greu e în transportul în comun

Probabil că cel mai dificil pentru Paul şi Phantom a fost să fie „acceptaţi“ în mijloacele de transport în comun. „Principala problemă la noi este că foarte puţini oameni ştiu ce înseamnă un câine de ghidaj. De sute de ori trebuie să vorbesc şi să explic că, de fapt, şi legea îmi permite să fiu însoţit oriunde de Phantom“, spune Paul. Să intre în autobuz poate deveni uneori o discuţie continuă cu ceilalţi călători. „În special persoanele în vârstă sunt cele care vociferează cel mai tare. «Alo, alo, ce e cu câinele în autobuz», îmi spun de cum urc. Sau, chiar la început, şoferii de autobuz îmi cereau să îi pun botniţă lui Phantom, chiar dacă e câine de ghidaj, ori îmi cereau tot felul de legitimaţii şi documente“, aminteşte Paul. 

Iar dacă în Sibiu, oraş mic, vestea s-a răspândit rapid printre şoferii de autobuz, uneori e mai dificil cu şoferii autocarelor de cursă lungă. „De când îl am pe Phantom am descoperit că 90% din cei care călătoresc cu autobuzul au alergie la părul de câine, căci asta este scuza care mi se tot serveşte. Că nu poate urca în autobuz căci poate e cineva cu alergie la părul de câine“, aminteşte amuzat Paul. Tot o posibilă „alergie“ a fost şi printre motivele invocate de şoferul unui autocar cu ajutorul căruia Paul ar fi trebuit să se întoarcă de la Cluj-Napoca la Sibiu. În cele din urmă, tânărul s-a văzut nevoit să cheme Poliţia, folosind numărul unic de urgenţă. „Când a venit poliţistul, l-a întrebat pe şofer dacă e adevărat că nu vrea să mă ia. Iar şoferul - «nu eu, oamenii nu vor». Dar nimeni nu avea nicio problemă. E adevărat, cu o excepţie, un bărbat în vârstă care spunea că nu vrea să respire acelaşi aer cu câinele meu. Sunt oameni şi de genul acesta“, vorbeşte Paul fără patimă. Dar uşor iritat când aminteşte de Petre, un amic de-al său din Paşcani. Care, zilele trecute, nu numai că nu a fost lăsat să urce în autocar însoţit de câinele de ghidaj, dar acesta a şi fost proiectat afară din autocar cu un şut aprig plasat de către şoferul revoltat.

La restaurant. „Dacă vine Sanepidul?“

Cu toate că Paul a descoperit prin Sibiu numeroase localuri care l-au primit alături de Phatom cu braţele deschise, cei doi au avut de dat ample explicaţii în alte restaurante. „Sunt localuri de unde mi s-a cerut să ies. Pe motiv că, spre exemplu, Phantom poate aduce pureci de pe stradă. De parcă nu şi oamenii pot face asta. Sau că poate vine Sanepidul şi găseşte păr de câine în mâncare. Păi, câinele meu stă în bucătărie sau sub masă?“, arată cum, de cele mai multe ori, Paul reuşeşte să convingă oamenii că ineditul pe care îl văd este o normalitate.

„Ui, tu, muiere! Ăsta a intrat aici cu cânele“

Cum Paul este primul nevăzător din Sibiu cu un câine de ghidaj, studentul a descoperit că trebuie să ducă multe parlamentări, dar că acestea ajută. Iar oamenii, în cele din urmă, înţeleg situaţia. „Mai greu sau mai uşor. Dar eu sunt mulţumit. Pentru că dacă va veni, acum, un nevăzător din Londra în Sibiu însoţit de câinele său de ghidaj nu va mai trece prin ce am trecut eu şi va fi normal acceptat în multe locuri“, povesteşte tânărul. Care nu doar vorbeşte cu oamenii de pe stradă pentru acest lucru, ci şi cu oficialităţile. Acum câteva săptămâni a fost invitat în şedinţa Colegiului prefectural, unde a vorbit directorilor de instituţii deconcentrate despre dreptul nevăzătorilor de a fi însoţiţi de un câine de ghidaj.

Şi tot în acelaşi scop, de a informa, Paul publică texte şi pe blogul său. Cum ar fi episodul când a decis să intre să se roage în „biserica lui Becali“, denumită aşa din cauza donaţiilor care au dus la ridicarea sălaşului. De cum a dat să intre, Paul a fost oprit de o voce care i-a transmis că n-are voie câinele-n biserică. Vocea s-a lăsat înduplecată după explicaţii, pe care apoi le-a cerut şi preotul. „Intru în biserică, o parte dintre oameni, şocaţi de gestul meu extrem, chiar nebunesc pot spune, exclamă: «Câine în biserică? E voie? Ui tu muiere! Ăsta a intrat aci cu cânele»“, scrie Paul pe blogul său. El ţine să transmită, însă, mereu un mesaj pozitiv. Chiar şi faţă de evenimentul de săptămâna trecută, când un şofer de autobuz neglijent, a închis uşile înainte să coboare şi Phantom şi a plecat din staţie: câinele a rămas înăuntru, iar Paul a fost trântit pe asfalt. „A fost o greşeală a şoferului în timpul muncii. Oricui se poate întâmpla. Şi un soft cedează, dar apeşi butonul «ok» şi lucrurile revin la normal“, spune Paul.

Infrastructura deficitară

Nu doar în Sibiu, ci în mai toate oraşele româneşti pe unde a umblat, Paul a întâmpinat aceleaşi probleme: semafoare pentru pietoni fără semnale acustice pentru nevăzători, sisteme de transport public, la fel, fără sisteme de sonorizare care să anunţe ordinea staţiilor şi trotuare praf, dacă nu lipsă. Lipsuri pe care Paul le acoperă prin puncte de reper. „Când merg cu autobuzul, de exemplu, ştiu că dacă vreau să merg la facultate trebuie să cobor la a doua staţie, după ce trec podul gării. În alte locuri, tot din autobuz, am drept punct de reper acele limitatoare de viteză amplasate înaintea unor treceri de pietoni“, explică tânărul student.

Prieteni şi colegi de muncă

Când Phantom îl însoţeşte pe Paul purtând lesa fixă prin oraş, câinele este la muncă. Nu se grăbeşte, nu aleargă după alţi câini, nu se opreşte să adulmece resturi de mâncare. Însă fără lesă, Phatom se transformă rapid într-un câine cât se poate de voios. „E şi un câine de companie excelent“, admite Paul. Antrenamentul celor doi nu se opreşte, de fapt, niciodată. Tocmai acum, Paul lucrează că Phantom ca acesta să îl ajute – într-un magazin ce urmează a fi ales – să găsească rafturile cu pâine sau lactate, de exemplu. „Şi mai trebuie să îl învăţ să îmi găsească bancomatele. Sunt lucruri utile la care să pot ajunge trebuie să lucrez mai întâi cu Phantom“, arată Paul. Care şi-a dresat câinele ca atunci când este legat cu o anumită lesă să îl ajute pe Paul să strângă mizeria pe care patrupedul lasă când ies în parc.

Dintr-o greşeală medicală

Paul Bogorin s-a născut prematur. A rămas fără vedere din cauză că doctorii au uitat să aplice un tratament preventiv. „Medicii au uitat, iar eu am suferit de desprindere de retină, ca să mă exprim mai pe înţeles“, aminteşte calm Paul.

A decis să urmeze Jurnalistica datorită unei colaborări cu un radio online. „Şi dacă nu iese treaba cu jurnalismul, intenţionez să lucrez cu câinii“, rezumă Paul, fost olimpic la informatică.