Cum a decis o săsoaică să vândă flori acasă, după ce a muncit la Bursa bavareză. „Oamenii mă strâng la piept şi-mi spun poveştile lor“

În fiecare an, în lunile de primăvară-vară, piaţa din Sibiu prinde culoare datorită unei săsoaice care nu şi-a uitat locul unde s-a născut sau grădina unde a copilărit. Sara Eiwendt vinde flori, pe care le culege din propria grădină, şi atrage cei mai mulţi clienţi datorită căruciorului cu care le duce la piaţă: este vechi de 100 de ani. În acelaşi scop l-au folosit mama şi bunicii ei.

Sara Eiwendt s-a născut în Sibiu în 1951, într-o familie cu tată ungur şi mamă săsoaică. Aici a avut o viaţă nu tocmai ordinară, în sensul că nu a parcurs etapele vieţii pe care le urmează majoritatea: studii, căsătorie, carieră, copii, pensie.

Copiii, în primul rând

 „La mine a fost un pic altfel - mai întâi măritişul şi copiii. Găsisem imediat un băiat, tot un sas, aici în cartierul Turnişor; a fost prima iubire şi m-am măritat foarte repede. Ceea ce nu se întâmplă azi. Cine se mărită la 17 ani?”, râde ea. 

„Unul din motivele pentru care voiam să mă mărit era să scap din casa asta severă - aşa gândeam eu atunci - din cauza tatălui, care avea metehnele lui”.

Cărţile, prima pasiune

A făcut doi copii, dar căsnicia a durat 7 ani, după care tânăra Sara a revenit la casa părintească. La scurt timp se angajase la un chioşc unde vindea cărţi şi ziare, care i-a fost loc de muncă timp de 6 ani. În această perioadă l-a cunoscut pe actualul său soţ. „I-am spus că dacă vreai să mă iei pe mine, trebuie să mă accepţi şi cu cei doi copii. La vârsta aceea, 26-27 de ani, proaspăt divorţată, am avut mulţi curtenitori, însă ei o voiau doar pe Sara, nu şi copiii”. Bărbatul însă o iubea atât pe ea, cât şi pe cei doi copii, de aceea a acceptat să intre din prima într-o familie aproape completă. Au plecat cu toţii în Germania, unde trăiesc şi acum, iar acolo s-a născut şi al treilea, primul lor copil comun.

FOTO Arhivă personală

„Abia acolo eu am început să fac ceea ce toată lumea face la început: să învăţ o meserie. Bine, mai întâi am făcut un băieţel. Când el a împlinit 3 ani, am început să caut să muncesc ceva – la fel în comerţ, fiind muncitor necalificat. Soţul m-a încurajat să fac un curs pentru specializare. Şi cei din Munchen mi l-au oferit: am făcut cursuri pentru poziţia de resurse umane într-o companie”, povesteşte Sara Eiwendt.

A lucrat la Bursa bavareză

Femeia îşi aminteşte zâmbind situaţia în care s-a pomenit atunci: „Ai o diplomă, încă n-ai experienţă, dar nu mai eşti de 18 ani. La 33 de ani eşti un începător, de fapt. Asta a fost un pic nostim...”. Primul loc de muncă serios a fost la Bursa bavareză, unde a fost acceptată cu program redus de 4 ore, pentru că avea copii. Sibianca recunoaşte că a fost o perioadă fericită din toate punctele de vedere: „Chiar am lucrat în sala aia mare, unde în mijloc e ca un cerc, unde toţi strigă sume şi acţiuni. La început nu mă puteam concentra. În fine, m-am acomodat. Eram apreciată, primeam laude, dar era şi plătit lucrul – vorbim de mii de mărci. Apoi a venit o criză mare şi a trebuit să plec din funcţie”.

A lucrat la stat

După criză, au avut loc concedieri masive. „Mi-am pierdut încrederea în lume. Era prima înfrângere. Soţul mi-a zis să mă duc la stat, dar nu mă vedeam acolo după o perioadă în care m-am învârtit în cercuri înalte... M-am dus până la urmă, la început nu mi-a plăcut. Timp de 6 săptămâni tot comparam unde am fost, unde sunt şi am mers să-mi dau demisia”. I s-a spus că la secţia personal nu poate câştiga mult şi trebuie să ceară ea schimbarea locului de muncă. A funcţionat şi de data aceasta, fiind trecută la Contabilitate.

A vândut flori în Germania

La 60 de ani s-a pensionat, însă spune că la pensie nu se simţea bine acasă după o viaţă destul de activă: „să şterg praful şi să fac o ciorbiţă, asta e toată activitatea mea?”. Într-o zi trecea pe lângă un magazin de flori unde în faţă era un anunţ precum că se caută o florăreasă. „A doua zi, la 7 jumate eram prezentă acolo şi am lucrat 6 ore, curăţând trandafiri, adă apă, fă bucheţele mici – am făcut tot ce mi-a spus. La ora 14 mi-a dat mâna şi mi-a spus că-s angajată. Am stat acolo aproape 2 ani”.

Cu o zi înainte de Ziua Îndrăgostiţilor, când florile sunt la mare căutare şi sunt foarte scumpe, proprietarul a sunat-o şi nu ştia cum să o anunţe că a găsit o altă florăreasă, cu studii în domeniu. „Bine, măi, Daniel, viaţa e frumoasă şi merge mai departe, înţeleg. I-am dat de înţeles că totul e bine, dar eu în interior eram dezamăgită, supărată, lovită bine, pentru că mie îmi plăcea acolo. Veneau şi clienţi români, cu care discutam şi se bucurau”.

Apoi a venit în Sibiu. „Vând florile mele”

După o experienţă fascinantă la bursă, Sara s-a îndrăgostit de flori. Nu se vedea în altă parte decât printre ele. Vestea că şi-a pierdut munca de florăreasă, una banală aţi putea spune, a întristat-o mult pe Sara. Ştia însă că printre flori vrea să rămână şi că orice vestea rea vine şi cu una bună. „Bine, dacă nu mai merg la magazinul de flori, atunci eu voi vinde florile mele. În Munchen am o locuinţă frumoasă, dar nu acolo, ci acasă, în România, în Sibiul copilăriei mele”, şi-a zis. 

Acum e al patrulea an de când vine în România unde stă 3-4 luni, are grijă de flori, pregăteşte buchete şi merge la piaţa din oraş. Merge de două sau de trei ori pe săptămână pe jos câte 40 de minute, ducând florile într-un cărucior cum era pe timpuri – vechi de 100 de ani, împodobit şi el cu flori. Acesta e de fapt piesa de rezistenţă a imaginii ei. „Nu există zi să nu fiu întrebată dacă acest cărucior e de vânzare”, spune femeia. Mai mult, când merge la piaţă, Sara Eiwendt se îmbracă în haine tradiţionale săseşti, cu coroniţă pe cap, cu bluză albă, ca un fel de port bavarez - „pentru că aşa îmi place mie şi aşa le place oamenilor. Trebuie să fii puţin altfel decât cei din jur. Acel altfel întoarce toate privirile”.

Sezonul din acest an a fost un succes. Dăliile, gladiolele, margaretele, narcisele, lalelele, zambilele, liliacul din grădina mea - toate s-au vândut ca „pâinea caldă”. „Poate sunt un pic şi privilegiată în Sibiu. Dacă mai sunt două bătrânele lângă mine, oamenii la mine se opresc. Dar e o înţelegere frumoasă, eu nu caut dispute. „O, ai plecat Sara, no, acuma vindem şi noi”, îmi spun când mi se termină florile”.

Sara Eiwendt în curtea casei sale din Sibiu, ironizând faptul că fotografiez căruciorul gol

Cum au evoluat România şi Germania în ultimii 30 de ani

Din 1981 Sara Eiwendt a locuit în Germania şi România, aproape concomitent: în Munchen muncea şi îşi creştea copiii, în Sibiu venea în vizită la mama. A reuşit astfel să vadă direcţiile pe care le-au ales cele două ţări, lucru despre care am întrebat-o. „Din punct de vedere politic şi acolo, şi aici s-au schimbat multe. Dar pentru mine nu destul”. Când am întrebat-o ce ar mai trebui schimbat în România, a răspuns scurt: „Multe”. „Drumurile, autostrăzile, în primul rând. Încă ceva ce am observat: foarte mulţi oameni primesc acest ajutor social şi îs mulţumiţi cu el. Ne întindem aşa, nu trebuie să facem nimic. Evoluţia asta nu-mi place”, explică femeia. Însă este şi categoria „ceea ce-mi place”: „Aici în piaţă, mă strâng şi mă îmbrăţişează oameni, pentru mine cu totul străini, dar îmi arată o iubire caldă, o afecţiune, îmi provoacă nostalgie pentru anii trecuţi, cum veneau săsoaicele. Te strâng la piept şi îţi povestesc de-ale lor. Asta nu o face un german niciodată – nici vorbă de-o îmbrăţişare. Fiecare în metrou ori citeşte, ori se joacă în telefon, nu intră în vorbă, dragă. Se schimbă foarte uşor un cuvânt dacă eşti cu un câine. Altfel, trecem zilnic pe lângă sute şi mii de străini şi nu ne vorbim nimic”.