FOTO VIDEO Originea numelor celor mai importante ape din Banatul Montan: Dunăre, Caraş, Cerna, Bistra, Nera, Pogăniş şi Bârzava
0
Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pământul ţării şi tot aici Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu.
Zeu antic şi de temut, „drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene. Fie că l-au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l-au iubit şi respectat. Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci când nu era respectat, milioane de vieţi pierzându-se în apele lui. Baziaş, un micuţ sat sârbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare.
Cunoscut pentru prima dată sub numele de Mataes, râu norocos, a căpătat de-a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunându-i Phison, iar grecii Istros. Romanii l-au denumit Danubius până la Porţile de Fier, păstrând vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră. În România, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de-a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii. Pentru locuitorii din preajma sa, Dunărea a reprezentat o sursă de hrană, o cale de transport şi comunicaţie şi nu în ultimul rând un loc favorabil habitatului.
„Alături de poporul nostru, multe alte popoare, din antichitate şi până în timpurile moderne, au căutat să folosească facilităţile şi oportunităţile oferite navigaţiei şi comerţului de spaţiul românesc al Dunării. Legenda spune că însuşi zeul egiptean Osiris, în peregrinările sale prin lume, a ajuns cu circa 12 milenii în urmă şi la Dunăre, atribuindu-i numele de Istros sau Ister. Istoricul grec Herodot menţionează expediţia de la 3712 î.H a faraonului Sessostris cel Mare care, urcând pe Istros, a supus locuitorii de pe ambele maluri, înfiinţând colonii egiptene. Mai târziu, fenicienii renumiţi prin destoinicia lor în construcţia corăbiilor şi arta navigaţiei, au pătruns în amonte de fluviul Phison, cum numeau ei Istrul, făcând un intens comerţ cu populaţiile riverane“ sintetizează Gheorghe Bărbănţan.
Bazinul hidrografic are o suprafaţă de 817 mii km2, din care 221,7 mii km2 (27%) pe teritoriul României. Izvorăşte din M-ţii Pădurea Neagră (Schwartzwald) prin pâraiele Breg şi Brigach care au confluenţa la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porţiune, graniţa cu Ungaria. După ce separă M-ţii Borzsöny de M-ţii Pilis prin defileul Porţile Višegrád-ului la N Ungariei, îşi schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează graniţa dintre Croaţia şi Serbia şi intră în România la Baziaş. În continuare, face graniţă cu Serbia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localităţii Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confluenţa cu Prutul, Dunărea curge numai pe teritoriul României, iar de aici până la gura braţului Chilia, formează graniţa cu Rep. Moldova şi Ucraina.
Sectorul inferior, românesc (de la Baziaş până la vărsare), în lungime de 1.075 km, începe cu un defileu lung de 144 km, care străbate Carpaţii, având, pe o porţiune numită Cazane, caracter de vale transversală cu versanţi calcaroşi abrupţi. Regimul hidrologic al Dunării este complex. Anual Dunărea aduce în Marea Neagră în medie un debit de apă de 6,5 mii m3/s şi 66,5 mil. t aluviuni. Pe anumite porţiuni îngheaţă, în iernile aspre. Are peste 300 de afluenţi, dintre care cei mai importanţi sunt: Inn, Morava, Váh, Hron, Drava, Sava, Tisa, Timiş, Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Siret, Prut. Porturi principale: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Călăraşi, Brăila, Galaţi, Tulcea.
Râul Caraş
Unul dintre cele mai mari şi importante râuri ale judeţului, se pare că originea acestui cuvânt vine din limba slavă, pe filiera sârbo-croată. În slavă „Kras“ însemnează calcar, râul traversând o importantă zonă carstică a judeţului. Există şi varianta etimologiei turcă, în limba turcă – kara, înseamnă negru. Este vorba de un râu de 110 kilometri lungime din regiunea Banat, acesta fiind un afluent al Dunării. În perioada romană râul se numea Apo. Râul Caraş izvorăşte în Munţii Aninei (o zonă carstică ce ar explica etimologia slavă), la nord-est de oraşul Anina, în apropiere de izvoarele râurilor Bârzava şi Nera. Curge în România pe o lungime de 50 km, iniţial către nord, apoi, în satul Caraşova se întoarce către sud-vest, şi primeşte mulţi afluenţi scurţi (cel mai important Lisava) şi trece pe lângă multe sate înainte de a intra în provincia sârbă Voivodina.
Râul Cerna
După unii specialişti acesta ar purta tot numele de râul negru (ca şi varianta turcă a râului Caraş), dar pe o etimologie slavă. Denumirea de Cerna nu este unică in toponimia romanească. Acest nume il poartă şi raul de la graniţa Banatului cu Transilvania. Sub altă formă il intalnim şi in Moldova, ca afluent al Prutului, numit Cerniava. Părerile specialiştilor sunt impărţite in legătură cu etimologia lui. Astfel, unii consider că hidronimul Cerna are la origine termenul ,,Dierna”, vechi cuvant traco dacic, cu sensul de ,,defileu, prăpastie”. Pe de altă parte, slaviştii, care se silesc a dovedi că vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, tracii, şi impreună cu ei geţii şi dacii, ar fi fost de origine slavă, invocă in sprijinul părerii lor şi etimologia unor denumiri geografice. Astfel, A.D. Xenopol consideră că Cerna şi Cernişoara sunt nume romaneşti ce au la origine termenul slavon ,,cerniave”, de la cerna=negru, care, in cazul nostru, indică o apă neagră, nuanţă luată de la pietrele de culoare inchisă, negricioasă peste care curge. La randul său, Vasile Parvan, care descoperă in vechile izvoare mai multe denumiri pentru acelaşi hidronim (Dierna, Tierna, Tsierna sau Zerna), afirmă că numele romanesc ,nu are nimic de a face cu slavicul cerna, ci are o origine şi un inţeles diferit, getic”. Aurelian Sacerdoţeanu afirmă că in daco-romană, Cerna işi are corespondentul său, Cerneţi. Rămane, totuşi, deschisă intrebarea: la ce se vor fi referit strămoşii noştri cand au denumit raul Cerna? Să fi insemnat ,,Dierna” sau ,,Zerna” in limba dacă tot negru? Tot Xenopol ar găsi in final un răspuns plauzibil: ,,Cerna de astăzi curgand tocmai pe acolo pe unde se află vechea Dierna, este invederat că numele dac a fost slavizat, fiind ambele aşa de apropiate”. Desigur, această explicaţie s-ar referi in primul rand la râul Cerna din Banat, care, însă, izvorăşte din judeţul Gorj, dovadă fiind denumirea antică a portului dunărean Dierna (Orşova de azi), de care este apropiată în zona Herculane.
Râul Bistra
Numele Bistra pare a fi tot de origine slavă, care s-ar traduce „repede“, ceea ce s-ar potrivi cu caracterul acestei ape, care este un de munte şi are un curs repede. Raul Bistra era cunoscut mai tarziu, in tot cursul evului mediu, pentru exploatarile de nisip aurifer facute de locuitorii din imprejurimi. In mare parte, alimentarea raurilor era pluvionara, ceea ce determina ridicarea (mai ales primavara) a panzei freatice.
Râul Nera
Nera izvorăşte din Munţii Semenic, în estul Banatului, la sud de oraşul Reşiţa, în teritoriul comunei Prigor judeţul Caraş-Severin, fiind formată la confluenţa a două braţe Nergana şi Nerganiţa. Curge drept spre sud de la vârful Piatra Goznei, de unde izvorăşte. La satul Borlovenii Vechi, se întoarce către sud-vest, primind ca afluent principal pe Prigor apoi pe Rudăria, şi trecând pe lângă numeroase sate, printre care Patas, Prilipeţ, Dalboşeţ şi Moceriş, până ce ajunge la Şopotu Nou unde se întoarce către nord-vest, intrând în Cheile Nerei. Trece apoi pe lângă satele Sasca Română, Sasca Montană, Slatina-Nera, Bogodint şi Naidăş de unde devine râu de graniţă între România şi Serbia, pentru 21,9 km.
În secţiunea de graniţă, Nera curge prin depresiunea Biserica Albă. Printre aşezările de pe malul ei se numără Lescoviţa, Zlatiţa şi Socol pe malul românesc, în timp ce pe cel sârb există un singur sat situat chiar pe râu, Kusić, mai multe aşezări aflându-se în vecinătatea apei: Kaluđerovo, oraşul Biserica Albă, Vračev Gaj şi Banatska Palanka. La Vračev Gaj, râul se întoarce către sud şi se varsă în Dunăre, în apropiere de satul Stara Palanka. În ultima secţiune, are 20-40 m lăţime, adâncime variabilă, şi, cum albia e formată în principal din pietrişuri, formează limanuri cu ape tulburi. Gura de vărsare este o destinaţie populară printre amatorii de pescuit. Nera drenează o suprafaţă de 1.240 km², aparţinând bazinului hidrografic al Dunării, şi nu este navigabilă.
Râul Pogăniş sau Pogonici
Izvorăşte în partea de nord a Munţilor Semenic. Are o lungime de 97 km şi o suprafaţă a bazinului de 667 kmp. Locul de vărsare este pe teritoriul comunei Sacoşu Turcesc, judeţul Timiş, la limita nord-vestică a satului Uliuc. O parte din Lunca Pogănişului, mai ales zona localităţilor Berini, Otveşti şi Niţchidorf, în suprafaţă de 75,5 hectare, a fost declarată rezervaţie naturală. Obiectivul acestei rezervaţii îl constituie protejarea lalelei pestriţe (fritillia meleagris sau fritillaria meleagris), specie mediteraneană din familia liliaceelor. Râul Pogăniş drenează dealurile piemontane, având o pantă medie de 6,6 m/km, o scurgere destul de săracă şi divagări ample pe sectoarele Valea Pai – Ersig şi Duboz – Otveşti. Temperatura medie multianuală este de 11,1°C (staţia Oraviţa, în intervalul 1955-1987 şi staţia Reşiţa, în intervalul 1955-2009), iar valoarea medie multianuală a precipitaţiilor este de 895,0 mm (staţia Oraviţa), şi 815,2 mm (staţia Reşiţa), ea oscilând în funcţie de relief, cu valori mai scăzute în zona de luncă şi mai ridicate în cea a dealurilor piemontane.
La Remetea Pogonici (com. Fârliug) râul face şi o baltă de pescuit, bogată în ştiucă.
Râul Bârzava
Este oarecum râul etalon al Reşiţei, pe vremuri era şi un comitat cu acest nume ca şi o familie cnezială. Se pare că numele are legătură tot cu cuvântul repede dar este posibilă legătură cu anticul „Berzobis“ considerat de origine dacică, cel mai probabil toponime de origine slav. dintr-o rădăcină „burzu“,'rapid’, predominanţa hidronimelor sprijină această soluţie, concentrarea toponimelor în N României şi Transcarpatia pledează pentru o influenţă nord slavică, alternanţa ‘v/b’ întâlnită şi în alte elemente lexicale. Bârzava este un râu ce izvoreşte în Munţii Semenic, în judeţul Caraş-Severin. Străbate judeţul Timiş şi provincia Voivodina din Serbia şi se varsă în râul Timiş. Are o lungime de 166 km din care 127 km în România. Pe o porţiune de 3,8 km râul marchează frontiera româno-sârbească.
Se încarcă comentariile...
