FOTO Cine sunt ungurenii. Românii care au luat calea munţilor ca să-şi salveze credinţa ortodoxă şi să scape de biruri

Ungurenii sunt „stră-străbunicii” unor locuitori din zone ale Subcarpaţilor Getici. Acum sute de ani, aceştia au locuit în Transilvania. Pentru a nu renunţa la ortodoxie, dar şi din cauza taxelor foarte mari impuse de noua stăpânire, transilvănenii au luat calea munţilor.

Potrivit cercetărilor făcute în  deceniile trei şi patru ale secolului trecut, de către N. M. Popp şi I. Conea: „în sectorul Subcarpaţilor Getici s-au conturat numeroase nuclee de aşezări cu imigranţi transilvăneni, numiţi de către populaţia băstinaşă cu apelativul de „ungureni” pentru că proveneau din teritorul aflat sub ocupaţie ungară şi austro-ungară.”

Prin urmare, vorbim despre români, ortodocşi, care şi-au păstrat obiceiurile şi portul, tradiţiile, folclorul, graiul, arhitectura, percepţia asupra vieţii, religia.

Cauzele care i-au determinat pe românii transilvăneni să emigreze secole de-a rândul sunt nenumărate: de la confiscarea proprietăţilor celor care nu acceptau limba maghiară şi credinţa catolică, la persecuţiile împotriva ortodocşilor, de la negarea existenţei ca naţiune, la îngrădirea dreptului de a-şi alege locul de muncă şi dreptul la liberă circulaţie, de la fiscalitatea ridicată prin dări şi taxe exorbitante, la confiscarea şi distrugerea bunurilor, de la la întemniţări, bătăi, la pângărirea unor ritualuri, precum: botezul, cununia, înmormântarea, ori prigonirea preoţilor, 

Prin urmare, migrarea populaţiei transilvănene a început odată cu pătrunderea ungurilor în Transilvania, începând cu secolul al X-lea şi întărirea stăpânirii prin colonizări cu secui şi saşi, între secolele XI - XIII. Acestora li s-au acordat numeroase privilegii: „Bula de Aur” emisă în 1224, de către regele Andrei al II-lea al Ungariei, spre exemplu, oferea coloniştilor numeroase drepturi în defavoarea românilor. 

Apoi, între 1241 - 1243, a urmat invazia tătarilor în Ardeal, când o parte din populaţie s-a mutat efectiv în nordul Olteniei, în Cnezatul lui Litovoi, fiindcă Muntenia şi Moldova, în parte, fuseseră prădate de tătari.

O mare parte a populaţiei care a emigrat s-a ocupat de păstorit. Alţii s-au reprofilat spre activităţi cum ar fi cele negustoreşti sau prelucrarea lemnului. „Percepţia populară s-a întemeiat pe ideea că cei mai mulţi care au emigrat au fost ciobani, proveniţi mai ales din sudul Transilvaniei”, se arată într-o altă lucrare care a stat la baza documentării noastre - „Migraţiile transilvănene în Subcarpaţii Getici”, a Lăcrămioarei Popa.

„Vama Cucului” se referă la folosirea potecilor alpine de către cei care au emigrat, cărări ascunse prin munţi, slab supravegheate, unde nu mai era nevoie de răvaşul de trecere, iar bunurile nu mai erau inventariate. 

Ungurenii s-au aşezat în satele deja existente sau au întemeiat altele noi. Iniţial, şi-au păstrat ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile şi portul popular aproape intact. În alte cazuri, imediat sau ulterior, au adoptat cutumele pământenilor.

Primele nuclee au existat pe culmile muntoase, apoi treptat, au coborât în văi. Aşa au ajuns ungurenii în Depresiunea Loviştei, în Lunca Jiului şi Podişul Mehedinţi, după cum aveau să descopere ulterior cei care au studiat fenomenul. 

În 2012, cercetările lui L. F. Popa scoteau la iveală că populaţia care a emigrat din Depresiunea Făgăraşului s-a stabilit la est de Olt, în principal în nordul Munteniei, în zona de nord a judeţelor Argeş şi Vâlcea. Din Depresiunea Sibiului, din renumite zone precum: Jina, Sălişte, Sibiel, Veştem, Miercurea Sibiului etc. populaţia a emigrat în vestul şi în estul Oltului - Vâlcea şi Gorj: Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier, Bumbeşti - Piţic, Novaci, Bengeşti - Ciocadia, Tismana, Padeş etc.

Lăzile de zestre şi alte dovezi obţinute de cercetători au demostrat însă că aşezările ungureneşti precum Corbi – Argeş; Băbeni, Vaideeni - Vâlcea; Polovragi, Novaci, Crasna – Gorj, au păstrat cel mai bine specificul transilvănean al celor proveniţi în număr mare din Depresiunea Sibiului.

În spirit de solidaritate, în 1776, s-au emis două acte fiscale prin care noii veniţi în Valahia erau scutiţi, pentru o perioadă de şase luni, de plata taxelor şi impozitelor: „ispravnicate de ungureni”.

Doar în Ţara Haţegului s-a recunoscut autonomia satelor româneşti, pentru că familiile de cneji de aici au acceptat religia catolică şi maghiarizarea în schimbul obţinerii de privilegii.

Portul popular, mâncare, tradiţii

Costumul popular ungurenesc masculin este alcătuit din: cămaşă, ilic, bituşă, chimir, cioareci, opinci, clop, căciulă.

Ca specific, cămaşa ungurenească la bărbaţi are o cruce în faţă şi spate – barburi. Ilicul - vesta este din postav negru, bituşa – cojocul este din piele de miel, chimirul – brâul  este din piele, cioarecii sunt iţarii, opinciile pot fi înlocuite cu cizme, iar clopul este o pălarie mică mocănescă. Căciula de miel are „calotă înălţată şi fundul rotund”, după cum descria L. F. Popa.

În schimb, costumul femeilor se compune din: basma, cămaşă, vestă, bituşe, fustă, şoarţe, brăcire, opinci sau cizme. Basmaua este de culoare neagră, de fapt tot portul popular ungurenesc este compus în principal din două culori – alb şi negru. Cămaşa este cusută cu aţă de mătase neagră, vesta este din din catifea sau stofă neagră, bituşa sau pieptarul este din blană, brodată în diferite culori şi cu ornamente florale sau geometrice. Fusta albă se plisează mărunt, în timp ce şorţul negru este ţesut din lână. Brăcirele  - brâul este lucrat din fire multicolore, la războiul de ţesut. 

Casele tradiţionale „ungureneşti” sunt decorate pe paturi cu un ţol ţesut din lână, în carouri albe şi gri, scoarţa pereţilor reprezintă îmbinarea a cel mult trei culori, cu motive geometrice. Cusături conţin motive inspirate din viaţa pastorală. Pe pat şi pe podea întâlnim blănuri argăsite de oaie, ca în toate zonele cu specific păstoresc.

Din meniul ungurenilor sunt nelipsite: balmoşul, bulzul sau pâinea cu pisătură – slana tocată mărunt cu ceapă, ori ciorba sau tocana de oaie, varza tot cu pisătură, atât de apreciate la festivalurile folclorice organizate în vechile târguri păstoreşti.

La nedeile desfăşurate în localităţile „ungureneşti” se poate încă observa o îmbinarea a învârtitelor transilvănene cu sârbele olteneşti şi horele munteneşti. Chiar şi în piesele de vestimentaţie populară se observă o „mozaicare”.

Comportamentul descendenţilor „ungurenilor” se remarcă printr-o îmbinare între domolitatea vorbelor specifică ardelenilor şi graba acţiunilor caracteristică oltenilor ori pragmatismul muntenilor.

Contextul istoric

Înainte de a lua „calea munţilor”, populaţia transilvăneană asuprită a opus rezistenţă. În 1382 s-a declanşat o revoltă populară care a cuprins Mărginimea Sibiului condusă de cnejii Vladimir şi Cândea din Răşinari. 

Răscoala de la Bobâlna a fost o altă mişcare populară importantă din Transilvania, în 1437, care a avut cauze economice. Nobilii meghiari ajutaţi de secui şi saşi i-au înfrânt pe organizatori. Pactul de ajutor reciproc „Unio Trium Nationum” recunoştea doar trei naţiuni cu drepturi politice şi îi excludea pe români. 

Răscoala lui Gheorghe Doja, din 1514, a avut drept urmare „legarea de pământ a iobagilor”.

Bătălia de la Mohacs, din 1526, dintre turci şi unguri, a dus la destrămarea Regatului Ungar. 

Căderea Budei, în 1541, i-a făcut pe români să suporte costurile noii puteri. Transilvania a devenit Principat Autonom sub Suzeranitate Otomană.

Nici în Ţara Românească situaţia nu era mai bună, din cauza instabilităţii politice generată de domniile de scurtă durată. 

Mihai Viteazu, iniţial domn al Ţării Româneşti, (1593-1601), apoi al Ardealului (1599-1600) şi al Moldovei (1600), a reuşit să unească naţiunea română pentru scurt timp. După uciderea lui au început persecuţiile, care au determinat intensificarea fenomenului migraţional. 

A urmat stăpânirea habsburgică, iar în 1691, Diploma Leopoldină recunoaştea doar cele trei naţiuni politice din Unio Trium Nationum şi patru credinţe: catolicism, calvnism, luteranism şi unitarism. 

Fiscalitatea ridicată, confiscarea averilor, operaţiunile militare frecvente soldate cu distrugeri, impunerea credinţei catolice au dus la noi revolte populare. Pacea de la Satu-Mare, din 1711, a fost benefică, însă doar pentru maghiari. 

În 1762, generalul austriac Nicolae Adolf von Bucow a militarizat graniţa Ardealului cu Ţara Românească şi Moldova. Condiţiile impuse la înrolare, printre care trecerea la catolicism, au determinat o altă emigrare în masă. Au urmat ample revolte populare pentru apărarea credinţei şi recâştigarea drepturile pierdute de-a lungul timpului.

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, 1784 – 1785, a determinat desfiinţarea iobăgiei din Ardeal, şi obţinerea dreptului la învăţătura al românilor.

Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, de la 1859, a constituit o altă etapă, ca şi dualismul austro - ungar în Transilvania, în anul 1867. 

Fenomenul de emigrare a scăzut abia în 1918, odată cu Marea Unire de la Alba Iulia.

Iorga şi toiagul sculptat primit în dar de la un ungurean

În perioada interbelică a existat o Uniune a Oierilor. Unul dintre membrii fondatori şi membru în comitetul de conducere al asociaţiei formată de oieri pentru breaslă şi drepturile ei se numea Dumitru Suciu. Se născuse în 1902 în Poiana Sibiului, şi în copilărie a trecut cu oile în transhumanţă prin regiunea Plaiul Cloşani. Mai târziu, s-a stabilit în Bratilov unde şi-a închegat o familie. 

Pasionat de oamenii de cultură ai vremii, la 25 de ani, i-a trimis un ciumag sculptat lui Nicolae Iorga. Marele istoric i-a mulţumit printr-o scrisoare şi i-a trimis la rându-i câteva cărţi de sculptură şi un exemplar din „Istoria Românilor”: 

„Scumpe domnule Dumitru Suciu,

Am primit frumosul dumitale dar, pe care-l arăt cu mândrie românească oricui mă vizitează. 

Îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine.

Am spus să ţi se trimită câteva cărţi care te-ar interesa.

Primeşte, te rog, salutările mele.

N. Iorga”.