FOTO Fiul „Eroului necunoscut al României Mari“, orfanul care a stat alături de familia regală şi care şi-a presimţit sfârşitul

Amilcar Săndulescu este numele copilului care a fost desemnat după Primul Război Mondial să aleagă Eroul Necunoscut al României. Cum a ajuns un orfan din Vâlcea să facă acest lucru, care era semnificaţia gestului său şi cum s-a încheiat povestea acestui copil, acestea sunt doar câteva chestiuni care au marcat un destin şi au scris istoria unei naţii.

Ambele Războaie Mondiale au reprezentat un dezastru pentru umanitate. După prima conflagraţie, autorităţile vremii s-au hotărât să înalţe monumente pentru a cinsti memoria milioanelor de necunoscuţi care şi-au dat viaţa pentru o cauză, un ideal, peste tot în Europa.

Şi atunci s-a pus problema cui să revină cinstea de a întruchipa „oşteanul necunoscut”, „eroul neamului”, un „simbol al ideii de libertate”, dar şi cum să se realizeze acest lucru şi cine va fi persoana căreia să îi revină această alegere.

În România, a existat o singură diferenţă faţă de celelalte ţări care au aderat la idee. Vorbim despre iniţiativa de a glorifica eroul necunoscut, care a plecat din Franţa anilor 20 ai secolului trecut. Aici s-a decis să fie aduşi soldaţi din zece locuri unde se dăduseră lupte. Iar cinstea de a alege „eroul necunoscut” i-a revenit unui militar al cărui tată căzuse în război. Peste tot în Europa, autorităţile au fost de acord ca un adult - femeie sau ofiţer - să aleagă din rămăşiţele celor care luptaseră pentru patrie. Peste tot, dar nu şi în România.

Povestea „eroului necunoscut”

Potrivit arhivei Armatei Române, Primul Război Mondial s-a încheiat cu 330.000 de soldaţi şi ofiţeri morţi sau dispăruţi, alături de alte 650.000 de victime din rândul civililor.

România era împânzită, ca toată Europa, de morminte săpate pe câmpuri, pe marginea drumurilor sau a satelor, exact în locurile unde muriseră oameni în timpul luptelor. 

Un ordin al ministrului „De Război” a stipulat ca osemintele celor care şi-au dat viaţa pentru ţară să fie strânse în cimitire militare. Atunci a ieşit la suprafaţă marea problemă. Deşi toţi participanţii la război au avut asupra lor o plăcuţă metalică, un bănuţ la gât, cu un număr de identificare, s-a constatat că mulţi le pierduseră în focul luptelor, astfel că identitatea celor ucişi a rămas un mister imposibil de dezlegat. 

Un Decret – Lege a dat naştere Societăţii Mormintelor eroilor căzuţi în război, sub înaltul patronaj al Reginei Maria, care se ocupa de memoria eroilor.

Situaţia era aceeaşi în toată Europa, şi aşa a luat naştere şi în România ideea ridicării de monumente în memoria celor care şi-au jertfit viaţa pentru ţară, dar a căror identitate nicicând nu va mai putea fi aflată.

Cele 10 sicrie cu rămăşiţele soldaţilor, la Mărăşeşti

Ca şi în Franţa şi în România au fost desemnate 10 zone unde s-au dat cele mai aprige bătălii şi de unde a fost dezgropat câte un soldat: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Barasabia, Dobrogea, Ardeal, Jiu, Prahova, Iaşi şi Chişinău.

Trupurile acestora au fost aduse la Mărăşeşti, în sicrie placate pe interior cu metal.

Un orfan de război pe post de fiul al ostaşului necunoscut

În ceea ce priveşte persoana care să desemneze „Ostaşul Necunoscut al României Mari”, tot Ministerul de Război de la acea vreme a venit cu ideea ca această sarcină să revină unui suflet neprihănit, un orfan de război cu rezultate excelente la învăţătură. Elevul trebuia să provină dintr-unul din cele patru licee militare de la acea vreme: Craiova, Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, Iaşi şi Chişinău.

S-a întâmplat ca acel copil să fie un băiat de 12 ani din Mădulari de Beica, judeţul Vâlcea. Amilcar Săndulescu provenea dintr-o familie de învăţători. Mama murise pe când băiatul, cel mai mic dintre cei trei ai familiei Săndulescu, avea doar 5 ani, iar tatăl a căzut pe front. 

Adoptat de un unchi, şef al Statului Major al Diviziei 11 Craiova, lt. col Cicerone Teodorescu, orfanul a ajuns la Şcoala de Aplicaţie din cadrul Şcolii Normale de Băieţi, pe care o va absolvi, în 1922, iar apoi va intra la Liceul „Dimitrie Sturdza” din Craiova, cu media 10.

„Acesta este tatăl meu”

Din cele zece sicrie, Amilcar avea să-l aleagă pe cel de-al patrulea spunând: „Acesta este tatăl meu”. Ulterior, s-a descoperit un jurnal în care copilul îşi notase nişte gânduri despre evenimentul la care fusese părtaş: „Prin mulţimea aceea aşa de mare era şi un copil orfan, îmbrăcat jerpelit, aşteptând momentul alegerii, ca să vadă şi el unde să arunce flori, ca şi cum ar fi aruncat pe tatăl său”, descrie momentul Amilcar, gândindu-se la cel pe care nu apucase să-l cunoască.

Gândul la părintele său care-şi jertifise viaţa pentru patria l-a făcut să exclame: „Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toţi eroii neamului, şi pe tatăl meu!".

Un orfan de la ţară, alături de familia regală

De la Mărăşeşti, cortegiul mortuar a fost dus la Bucureşti, cu trenul, avându-i în frunte pe Regele Ferdinand şi personalităţile vremii.

Orfanul vâlcean a stat în permanenţă în preajma familiei regale: a Regelui Ferdinand, a Reginei Maria şi a prinţului Carol.

Ceremonia reînhumării însoţită de 101 salve de tun s-a desfăşurat în Parcul Carol din Capitală, în faţa Palatului Artelor care găzduia Muzeul Militar, pe 17 mai 1923, iar pe lespedea criptei s-a încrustat următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916 – 1919”.

Cadoul fatal

La nici trei luni, copilul desemnat să-l aleagă pe „Ostaşul Necunoscut al Marii Românii” avea să piară înghiţit de ape, într-un accident stupid. Se afla la mare cu alţi copii, într-o tabără prin care era recompensat pentru ce făcuse. Dar pentru că marea era agitată, în acea zi nimeni nu a avut voie să intre în apă. 

Martorii îşi amintesc că Amilcar privea marea pierdut în gânduri, când, la un moment dat, s-a apropiat de mal, ca să-şi spele picioarele de nisip, iar un val puternic l-a doborât, apoi un altul l-a înghiţit şi în ciuda eforturilor colegilor mai mari şi ulterior al marinarilor de a-l salva, corpul său a fost adus la mal abia câteva ore mai târziu. 

Premoniţia sfârşitului

În noaptea dinaintea tragediei, acesta a visat un cal mare şi negru care-l înghiţea, cum avea să-i declare ulterior unui coleg. Cu o zi înainte, în joacă, s-a îngropat în nisip, doar capul i-a rămas afară şi şi-a pus alături şi o cruce, pe care o făcuse din trestie, nu înainte de a scrie pe nisip „Aici odihneşte Amilcar Săndulescu, Fiul Eroului Necunoscut”.

Un profesor spunea la înmormântarea copilului: „Tu ai încetat să mai fii al familiei, al şcolii, tu ai devenit Fiul Eroului Necunoscut, tu ai devenit copilul suferinţelor şi umilirilor, speranţa şi chezăşia zilei de mâine a Neamului”.