Superstiţii şi tradiţii străvechi la naşterea şi botezul copilului. Cum era anunţat sexul copilului şi de ce le era furată căciula bărbaţilor

Superstiţii şi
tradiţii străvechi la naşterea şi botezul copilului. Cum era anunţat sexul
copilului şi de ce le era furată căciula bărbaţilor

Botezul, cel mai important eveniment din viaţa unui copil FOTO Arhiepiscopia Tomisului

Ceremonia de botez, de creştinare a nou-născutului, a fost şi este considerată încă, cel puţin la români, cel mai important eveniment din viaţa unei familii tinere. Din păcate multe dintre tradiţiile autentice româneşti care au legătură cu taina botezului s-au pierdut, iar dacă sunt încă practicate, puţini sunt cei care mai cunosc semnificaţia anumitor gesturi sau ritualuri pe care le practicăm în prezent pentru că „aşa se face”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Tradiţiile străvechi spun că, odată ce a adus pe lume un copil, mama şi pruncul nou-născut nu aveau voie să părăsească (slobozească) locuinţa timp de 40 de zile de la naştere, dar nici alte persoane străine, nici măcar rude apropiate nu aveau voie să intre în casă.

Interdicţia era valabilă până în ziua botezului, timp în care copilul şi mama lui nu puteau ieşi nici măcar în curte de teama duhurilor rele şi deochiului. De fapt, în spatele acestor superstiţii se ascundea o măsură de precauţie care este respectată şi în zilele noastre, când mamele se tem să iasă din casă în primele săptămâni de la naştere pentru a nu contacta diverse boli, astăzi numite viroze, nu duhuri rele.

Ritualul anunţării sexului copilului

Singura care avea dreptul să intre în casa nou născutului era moaşa, de altfel şi cea care anunţa rudele şi vecinii ce sex are copilul. Vestea, aşteptată de toată suflarea cu nerăbdare, nu se dădea oricum. Era un ritual, un fel de joc, pierdut în zilele noastre.

Folcloristul şi etnograful Simion Florea Marian descrie în „Naşterea la români” cum proceda moaşa atunci când urma să dea vestea cea mare. Dacă pruncul era o fetiţă, moaşa ieşea din casă şi îi ignora pe bărbaţi. Se oprea însă în dreptul femeilor pe care le desbrobodea de maramă sau basma. Era semnalul că în acea zi s-a născut o fată. Dacă pruncul era băiat, moaşa ieşea din casă şi trecea fără să se oprească în dreptul femeilor, în schimb de ducea la bărbaţi şi le dădea căciulile jos din cap. Interesant este faptul că moaşa nu înapoia căciulile sau broboadele decât în schimbul unui dar cât de mic.

Venirea pe lume a unui băiat era motiv de veselie mai ales pentru tată, care, plătea moaşa cu un bănuţ pentru veste, dar şi un copil pe care îl trimitea în sat să anunţe întreaga comunitate. În caz că pruncul era fetiţă, tatăl era mai degrabă compătimit, iar noutatea era dată cu grijă de către moaşă. Motivul, fata avea nevoie de zestre şi asta însemna că averea familiei se micşora. În plus nu avea cine să poarte mai departe numele familiei.

Dacă refuzai creştinarea unui copil, aduceai ghinion şi nenorociri

Cel mai important moment din viaţa unui copil era considerat în tot spaţiul românesc, botezul, creştinarea nou născutului care era astfel integrat în comunitatea creştină şi era eliberat de “jugul forţelor rele”, scrie etnograful Simion Florea Marian.

Rolul cel mai important îl aveau naşii. În tradiţia românească străveche, se spunea că, să refuzi creştinarea unui copil era o mare slăbiciune care atrăgea nenorociri şi ghinion, iar dacă te ofereai  să botezi de bună voie copilul erai iertat de păcate.

Lumânările reprezentau cel mai important element al ritualului de creştinare. Simbolizau credinţa aprinsă din sufletul copilului ce urma să fie botezat. Lumânarea era realizată în casă, din ceară de albine, iar obligaţia aparţinea exclusiv naşilor. Era apoi împodobită cu flori şi cu busuioc, dar şi cu strămătură (lână toarsă şi vopsită, din care mama îşi făcea ulterior o fotă)

În anumite zone, mai ales în Moldova, era interpretat fiecare scâncet scos de copil în timpul botezului. Dacă plângea tare şi nimic nu-l putea potoli, se credea că diavolul se lasă greu să iasă din trupul copilului.

Ce simbolizează cu adevărat mărturiile

După scalda în cristelniţă, ce simboliza cufundarea omului vechi şi scoaterea omului nou, copilul era învelit într-o pânză albă (crâjmă) ce era păstrată cu sfinţenie de mamă. Dacă pruncul era băiat, crâjma de mir se atârna la uşă, ca să intre binele în casă, iar dacă era fată, se punea în lada de zestre.

La ptrecerea de botez, mai ales în Ţara Românească, naşul împărţea tuturor celor care asistau la ceremonial câte un bănuţ, care avea menirea să dovedească faptul că pruncul a îmbrăţişat religia creştină.

Era ca un fel de document, mai ales că în familiile mai înstărite se treceau chiar şi numele naşului şi anul botezului pe acele mici monede. Acestea aveau de fapt rolul de martori (mărturii), care dovedeau autenticitatea botezului, se prindeau în pieptul invtiaţilor şi se păstrau în familie ca o adevărată podoabă.

La o zi după botez, urma scalda, un ritual care se păstrază şi în zilele noastre.

Ce se punea în apa de scaldă

Apa din covată era adusă din loc curat, de regulă o apă curgătoare, nu stătută şi murdară. După ce era încălzită neapărat în oală de lut nouă, neîncepută, se adăugau în ea tot felul de lucruri fiecare cu puterea lui tămăduitoare: grâu, ca să aibă cinstea lui, pene de pasăre care să fie sprinten şi ager la minte, zahăr, ca să fie plăcut, busuioc, să fie mândru la joc, bani de argint, să fie curat la suflet şi bogat, floare de ciocare, să fie mândră-n şezătoare, un ou crud, să fie sănătos, miere, să fie harnic ca albinele, puţin lapte dulce, să aibă pielea albă, mâna Maicii Domnului, ca să fie ocrotit.

Apa din scăldătoare nu era aruncată oriunde după botez, ci vărstată de către moaşă la rădăcina unui copac frumos, viguros, la flori sau tot într-o apă curgătoare, nu într-o baltă sau într-un loc murdar. Scăldătoarea sau covata se transforma, în unele zone, într-o adevărată purtătoare de noroc pentru femeile tinere. Unele se aşezau pe ea şi chiar dansau sperând astfel că în curând vor rămâne şi ele înscărcinate.

citeste totul despre: