Cum au reuşit trei români să cucerească Pumori, vârful ucigaş din Himalaya, pe un traseu pe unde nu a mai fost nimeni: „Am învăţat ca pentru bacalaureat“
0
Zsolt Torok, Teofil Vlad şi Romeo Popa sunt trei români care au reuşit o performanţă unică. Sunt autorii unei premiere în alpinismul mondial, reuşind să abordeze un traseu în Himalaya pe care nimeni nu l-a mai parcurs până acum cu succes.
Este vorba despre o ascensiune în Peretele Sudic al muntelui Pumori, care are o altitudine maximă de 7.165 m.
Despre aventura lor extremă au vorbit publicaţii de specialitate din întreaga lume, iar evenimentul este consemnat pe Explorersweb.com, unul dintre cele mai importante site-uri de profil, drept o excepţie, o ciudăţenie. Pumori este considerat unul dintre cele mai neprietenoase vârfuri montante. Din cauza pericolelor mari de avalanşă este foarte puţin abordat de către alpiniştii profesionişti din întreaga lume.
Se spune că cine încearcă o dată şi nu reuşeşte să ajungă în vârful Pumori, a doua oară nu se mai întoarce, nu se mai încumetă. Nu s-a întâmplat astfel şi cu echipa de alpinişti români. Zsolt Torok a mai încercat să urce pe Pumori, împreună cu un alt alpinist român, Vlad Căpuşan. Atunci ascensiunea a fost un eşec. Totuşi Zsolt nu a renunţat şi a revenit la poalele muntelui, împreună cu Vlad şi Romeo, în toamna anului trecut. De data aceasta a fost o ascensiune care s-a finalizat cu succes după aproape şase zile.
FOTO Romeo Popa
În ce constă premiera mondială
”Pumori este considerat un vârf deosebit de periculos şi de dificil de urcat. Foarte mică este rata de succes chiar şi pe cea mai uşoară rută. În alpinism cele mai uşoare rute sunt cele clasice. Pumori este un munte ucigaş sau ucigător mai bine zis. Vârful a mai fost urcat pe diferite trasee. Premieră mondială noi am făcut abordând o linie nouă de traseu, abordarea unui perete în premieră mondială. Nu este o premieră mondială de vârf, ci de traseu de alpinism. Pe de altă parte suntem prima echipă din România care reuşeşte să urce acest vârf. Cea mai valoroasă izbândă în alpinism este atunci când te duci să faci o premieră pentru că este creaţia ta în totalitate, este dependent de inteligenţa ta dacă reuşeşti sau nu să duci la capăt misiunea. Totul depinde de cum îţi croieşti traseul, cum îţi imaginezi că pe acolo se poate trece şi la zece metri mai sus, cum faci linia, cum te adaptezi terenului, cum reacţionezi dacă nu merge planul A, cum reconfigurezi traseul, cum rezişti în atâtea zile. Despre asta este vorba”, a declarat Zsolt Torok pentru ”Adevărul”.
FOTO Zsolt Torok
Ceea ce a realizat echipa de români în Himalaya este esenţa alpinismului: ascensiune cât mai verticală prin perete de stâncă şi gheaţă, fără şerpaşi, fără mască de oxigen, fără ajutorul altor echipe în perete, fără aranjamente anterioare. ”Pur şi simplu am abordat peretele în stil alpin, asta înseamnă că intri la bază şi ieşi pe vârf. Este cea mai pură şi cea mai dificilă abordare”, explică Zsolt Torok.
Nopţile, cele mai chinuitoare
Expediţia pe muntele Pumori a durat opt zile, şase zile de ascensiune şi alte două rezervate coborârii, iar cel mai dificil moment a fost chiar în ziua în care alpiniştii români au aborat vâful. Vântul care sufla cu peste 100 de kilometri la oră făcea ca organismul uman să resimtă temperatura de afară la minus 27 de grade. Oricât ai fi de atlet, de antrenat, oricât ai fi de experimentat, frigul, gerul cumplit îţi amorţeşte corpul, încheieturile, iar mişcările devin tot mai lente. În astfel de momente, atenţia trebuie să fie maximă, iar privirea este concentrată la vârful pioletului care trebuie să străpungă gheaţa suficient de adânc şi de sigur, pentru că de el atârna viaţa alpinistului.
Totuşi, ca să ajungi în ultima etapă a ascensiunii, trebuie să ai puterea să rezişti fizic şi psihic. Nopţile erau cele mai chinuitoare. După o zi de ascensiune la finalul căreia nu te aşteaptă un pat sau măcar un loc uscat, trebuie să găseşti o variantă să te odihneşti. Dacă ai noroc, poţi să întinzi cortul, dacă nu, sapi în zăpadă şi faci un culcuş care să te protejeze până a doua zi dimineaţa, când trebuie să găseşti resurse să începi o nouă ascensiune.
”Nu ne-am permis un cort încăpător. Am avut un cort de două persoane în care am stat trei persoane cu tot cu echipament de iarnă şi saci din puf. E puţin loc, e ca într-o cutie de conservă. Dacă unul se trezeşte că are nevoie, se trezesc toţi. Este esenţial să bei foarte multe lichide, ca să nu te îmbolnăveşti de la altitudine, adică să faci edem pulmonar sau edem cerebral. Din cauza acestor probleme mori. Ca să nu se întâmple asta eşti cumva nevoit să bei patru litri de lichide care se obţin din zăpadă pe care o topim. Iar noaptea e un chin, dacă trebuie să ieşi din cort să rezolvi o problemă. E un chin pentru că în sac sunt 25 de grade plus şi când ieşi afară sunt minus 25 de grade, aproape că e mai greu să faci asta decât să te caţeri”, spune Szolt Torok.
FOTO Romeo Popa
Cei neinţiaţi trebuie să înţeleagă că alpinismul profesionst este un sport şi nu are mai nimic în comun cu ascensiunea pe munte de plăcere, cu turismul, cu traseele montane de mică altitudine. Nu doar pentru psihic este o provocare, ci şi pentru corp. O astfel de expediţie nu poate fi abordată de oricine. Înainte există o pregătire intensă, pentru a ajuta corpul să reziste la altitudini mari de peste 6000 de metri, la geruri de sub 20 de grade, dar şi să îndure un efort fizic uriaş. Pentru Pumori, alpiniştii români s-au antrenat în Elveţia (vf. Matterhorn) ”pe muntele care apare pe ambalajul ciocolatei Toblerone”, glumeşte Zsolt.
În afară de asta, există un stiudiu intens ”exact la pentru bacalaureat” al muntelui Pumori. Nu a existat o hartă a traseului de pe versantul Sudic, tocmai pentru că nimeni nu l-a abordat înainte. Aşa că alpiniştii români au căutat fotografii ale muntelui pe care le-au mărit tocmai pentru a cerceta îaninte, să ştie ce-i aşteaptă. ”Un an şi jumătate am studiat peretele, am făcut documentare, am mărit fotografiile pe care le-am găsit, am studiat fiecare metru, am învăţat ca la bacalaureat. Nu am fost acolo să orbecăim”, explică braşoveanul.
Chiar dacă studiul a fost intens, pericolele obiective nu au putut fi decât intuite pe parcursul traseului, nicidecum înainte.
”E adevărat, trebuie un exerciţiu prealabil, pentru că nu te duci acolo fără să mai fi făcut înainte aşa ceva. Totuşi, toate lucrurile care ar duce către ceva probleme de natură psihică ar fi legate de pericolele obictive care acolo, aşa cum am studiat noi peretele înainte de a intra, nu păreau să existe. Mă refer la avalanşe în special. În plus, acolo sus, la peste 7000 de metri, lucrurile merg mai încet şi oboseşti foarte repede. Noi ne-am antrenat înainte, dar în Elveţia, la altitudini de 4800 de metri, iar în Hymalaia am avut tabăra de bază la peste 6000 de metri. Fiecare se manifestă în felul lui la altitudini mari. În principiu multora le este rău, la noi nu a fost cazul, pentru că am avut o etapă de aclimatizare înainte.
Fiind un perete tehnic, noi nu am avansat foarte mult într-o zi, ori corpului îi trebuie cam şase ore să se prindă ce-I faci, ca să şi reacţioneze. Noi am avansat încet, cam 300 de metri pe zi, iar corpul aproape că nici nu a simţit că l-am expus la o presiune mai mică”, a explicat Romeo Popa, alpinistul ploieştean.
Cu un an înainte, Zsolt şi Vlad au abordat un alt traseu provocator pentru orice alpinist profesionist. Este vorba despre muntele Cerro Torre, din sălbatica Patagonie. Acest eveniment, dedicat Centenarului Marii Uniri, este descris în filmulul ”Vertical”.
Pe Vârful Pumori, după şase zile de ascensiune. Cei trei alpinişti români abia se ţineau pe picioare din cauza vântului care sufla cu peste o sută de kilometri la oră. ”Mi-a fost frică să las aparatul foto singur şi să facem toţi trei o fotografie, a trebuit să facem câte doi”. FOTO Romeo Popa
Tocmai pentru că a fost o ascensiune unică, cei trei vor fi declaraţi maeştri emeriţi ai sportului în cadrul unei ceremoni organizate în acest weekend la Buşteni, în prezenţa ministrului Turismului. Toată experienţa lor de pe muntele Pumori a fost redată într-un film documentar, intitulat ” Expediţia Viva Pumori. Le voyage du Petit Prince”.
Deşi cei trei români sunt sportivi de performanţă, la bază sunt artişti, cel puţini doi dintre ei.
Se încarcă comentariile...
