Lavinia Stan, doctor în Ştiinţe Politice la Universitatea din Toronto: „În România plagiatul este reevaluat până când devine acceptabil“

Plecată la puţin timp după Revoluţie din 1989 în Canada, Lavinia Stan (50 de ani) a ajuns să aibă foarte repede o carieră universitară la cel mai înalt nivel. Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, Lavinia Stan vorbeşte despre modul diferit în care sunt tratate plagiatele în lumea universitară: în Canada eşti exclus din învăţământ, în România nu rişti aprope nimic.

Doctor în Ştiinţe Politice la Universitatea din Toronto, Lavinia Stan este de mai mulţi ani directoarea Centrului de Studii Postcomuniste de la Universitatea St Francis Xavier din Canada şi şefa Departamentului de Ştiinţe Politice de la aceeaşi universitate. De asemenea, este şi preşedinta Society for Romanian Studies, constituită în USA în 1973, de un grup care îl includea şi pe Mircea Eliade. Între anii 2001 şi 2003, Lavinia Stan a predat şi la Dalhousie University, iar între 2006 şi 2008 a ţinut cursuri la Universitatea Concordia din Montreal. Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, Lavinia Stan a abordat teme foarte interesante precum reconsiderarea trecutului comunist al României, marile hibe ale democraţiei în România, schimbarea culturii politice din ţara noastră şi lipsa culturii sancţionării drastice a furtului intelectual.

Weekend Adevărul: Aţi absolvit Academia de Ştiinţe Economice în România, dar doctoratul vi l-aţi luat în Canada. Cât de diferite sunt cele două sisteme educaţionale şi care ar fi plusurile şi minusurile lor?

Lavinia Stan: Diferenţele ţin nu atât de geografie, cât de sistem politic. Am absolvit ASE-ul în 1988, când regimul comunist părea a fi o fortăreaţă inexpugnabilă. Educaţia nu se ridica la nivel universitar. Nici nu avea cum, de vreme ce ne lipseau cărţi fundamentale şi materiale didactice indispensabile, memorizarea era principala metodă de evaluare, profesorii erau slab pregătiţi şi împărtăşeau poziţii ideologizante. Încă îmi aduc aminte cursurile de merceologie despre conserva de peşte, o materie care cu greu poate fi inclusă în vreo programă universitară. Întrebările fundamentale fie erau ignorate, fie nu erau niciodată ridicate. Dar situaţia s-a schimbat după 1989, odată ce corpul profesoral a acceptat profesori mai tineri, unii educaţi în străinătate. În Canada, am avut norocul să lucrez pentru doctorat în cel mai mare Department de Stiinţe Politice din America de Nord. Universitatea din Toronto s-a numărat recent printre primele într-un clasament internaţional. Nu clasamentul a contat pentru mine, ci faptul că departamentul oferea un program riguros, finanţat adecvat. Dacă în Statele Unite politologia era studiată din punct de vedere comportamental, voturi şi alegeri, Toronto îmbrăţişa o pluralitate de modele de analiză. Încă lucrez în paradigma aceasta pluralistă.

Cele două sisteme de educaţie prezintă diferenţe semnificative. Şi noi ne izbim de austeritate, dar avem acces la fonduri de cercetare care nu sunt disponibile în România. Unii decani din România încurajează notele mari, pentru a atrage cât mai mulţi studenţi. La noi „grade inflation“ este un indicator urmărit îndeaproape. Îmi aduc aminte că acum vreo 15 ani decanul nostru mi-a atras atenţia că notele pe care le acordăm erau mai mari decât media pe universitate. Analiza critică este baza învăţământului şi cercetării din Canada, într-o măsură mai mare decât în România.

Cum este sancţionat plagiatul în universităţile din Canada?

Lipsa de onestitate academică a studenţilor şi a profesorilor este penalizată prompt şi sever aici; plagiatul duce la pierderea catedrei sau exmatriculare. În România plagiatul este discutat, justificat, reevaluat până când devine acceptabil. Sunt uimită că un plagiat care reprezintă 4% dintr-un text este acceptat. Au fost cazuri în America de Nord în care un profesor a fost penalizat pentru că s-a autoplagiat. Este neonest să-ţi lungeşti lista de publicaţii cu o lucrare care, de fapt, nu aduce nimic în plus. Există diferenţe şi în modul de alocare a fondurilor, cum este împărţită responsabilitatea între profesori şi conducere, câte ore predă un profesor, cum este evaluat progresul, ce înseamnă o carieră promiţătoare, cum se traduce autonomia. Universităţile din România au eliminat riscul pentru profesor – odată ce intri în sistem, universităţile nu pot să scape de tine indiferent de ce faci. Avem şi noi „tenure“ (n.r. ‒ permanentizare pe post), dar începe mult mai târziu şi nu toţi trec cu bine de această evaluare. Nu am auzit ca în România cineva să-şi fi pierdut postul universitar din cauza neperformanţei, deşi sunt profesori spre sfârşitul carierei care nu au activitate nici cât un profesor începător din Canada. Certitudinea postului vine cu suprapopulare, decizii clientelare, închistare intelectuală şi salarii precare.

Care era percepţia canadienilor despre România când aţi ajuns acolo după 1989 şi care este percepţia canadienilor acum?

Am ajuns în Canada după Revoluţia din 1989, larg transmisă pe posturile de televiziune. Foarte mulţi prieteni doreau să afle cum am trăit sub comunism, ce a însemnat regimul pentru noi, ce se schimbase după Revoluţie. Mulţi canadieni vizitaseră ţările europene, chiar Uniunea Sovietică, şi puteau recunoaşte principalele caracteristici ale dictaturii comuniste. Cea mai spectaculoasă amintire din acele vremuri este întâlnirea cu un student cu o coamă de mohican vopsită fosforescent, care mi-a vorbit jumătate de oră despre Ion al lui Rebreanu. Era canadian get-beget. Nu ştiu mulţi români care să fi citit Margaret Atwood şi Mordechai Richler.

Interesul pentru România şi Europa de Est a dispărut între timp. Azi, România este ca şi inexistentă în presa canadiană. Protestele recente au fost prezentate pe scurt, dar România este una dintre multele ţări din lume cu care Canada nu are legături istorice privilegiate. Aş spune că percepţiile nu vizează România ca stat, ele se concentreaza mai mult pe românii din Canada, majoritatea din ei îşi trăiesc viaţa în afara mediului politic sau academic. Nu suntem mai mult de o duzină de români care predăm în universităţi – majoritatea în domenii tehnice. Există asociaţii locale de români, dar Society of Romanian Studies, a carei preşedintă sunt de câţiva ani, are puţini membri în Canada.

În ultimii ani, în România asistăm la zeci de scandaluri pe marginea plagiatelor, cu înalţi oficiali implicaţi. De ce nu există cultura sancţionării drastice a furtului intelectual în România?

Avem de-a face cu două categorii ale acestui fenomen. Primul este plagiatul masiv în care se implică politicienii, poliţiştii, militarii şi agenţii serviciilor secrete, care par a fi obsedaţi de titluri şi recunoaştere. Nici unii dintre ei nu au realmente nevoie de aceste publicaţii, titluri şi posturi academice. Nu ştiu de ce insistă, poate ar trebui să fie întrebaţi de unde această predilecţie. Poate recunoaşterea pe care speră să o obţină din publicaţii şi titluri compensează lipsa de recunoaştere pe alte fronturi. Poate este sindromul primului din familie care pune peniţa pe hârtie sau se duce la universitate. Poate este un fenomen de genul „keeping up with the Joneses“ la mijloc – să nu rămană mai prejos de alţi colegi.

Dar mai este o dimensiune la mijloc – faptul că pot să plagieze şi cred că pot să scape fără a fi prinşi. Şi aici mă gândesc la o altă categorie: profesorii şi studenţii care plagiază. Dacă profesorul o face, atunci este greu pentru un student să înţeleagă de ce el nu trebuie să o facă. Dacă ambii plagiază şi conducerea universităţii nu îi penalizează, atunci este şi mai grav. Plagiatul este o dimensiune a unui fenomen mai larg de a minţi şi de a te reinventa ca geniu când nu ai nimic la activ. Am văzut liste de publicaţii ale unor profesori din România care cuprind zeci de cărţi. Îmi este greu să văd cum toate aceste cărţi sunt meritorii. În lumea vestică nu se publică decât textele care aduc o contribuţie semnificativă la cunoaştere  sau cel puţin universităţile şi editurile de prestigiu nu publică fără un filtru de respingere a manuscriselor rebut. România nu are încă un astfel de filtru riguros, iar dacă într-adevăr insişti, vei publica.

"Universităţile din România au eliminat riscul pentru profesor – odată ce intri în sistem, universităţile nu pot să scape de tine indiferent de ce faci. Nu am auzit ca în România cineva să-şi fi pierdut postul universitar din cauza neperformanţei, deşi sunt profesori spre sfârşitul carierei care nu au activitate nici cât un profesor începător din Canada. Am văzut liste de publicaţii ale unor profesori din România care cuprind zeci de cărţi. Îmi este greu să văd cum toate aceste cărţi sunt meritorii. În lumea vestică nu se publică decât textele care aduc o contribuţie semnificativă la cunoaştere  sau cel puţin universităţile şi editurile de prestigiu nu publică fără un filtru de respingere a manuscriselor rebut"

„Trecutul nostru comunist nu s-a încheiat în 1989“

De ce nu poate fi considerată Revoluţia din decembrie 1989 drept un adevărat punct terminus al comunismului românesc?

Pentru că este un caz clasic de „reproducere“ a elitelor, nu de „înlocuire“ a lor. Ştim de ce: primele guverne au fost dominate de foştii naţional-comunişti, care au acceptat reforma doar dacă i-a avantajat. Noul sistem a fost întocmit după chipul şi asemănarea lor. Rămâne un mister pentru mine cum în 1991 noua constituţie a instaurat un sistem prezidenţial care acorda puteri largi preşedintelui, când ţara tocmai scăpase de sub o dictatură personală. La fel, singurul partid cu structuri locale perceptibile a rămas Partidul Comunist, rebotezat FSN, PDSR şi apoi PSD; celelalte nu aveau cum să se înrădăcinească, date fiind sistemul electoral, regulile de finanţare, naţionalismul ca politică de stat şi campaniile de discreditare a tot ceea ce nu era neaoş românesc. Neaoşe au fost mineriadele, alegerile trucate, privatizările dubioase, inclusiv a unor proprietăţi confiscate abuziv care nu puteau face obiect de înstrăinare, racolarea de informatori şi agenţi de influenţă drintre magistraţi şi jurnalişti, ordonanţele care favorizau clientela politică şi sinecurile. Din păcate, guvernarea CDR a fost la fel de devastatoare, atât datorită incapacităţii de a înţelege situaţia reală cât şi relei sale voinţe de a cauta soluţii externe la întrebări fundamentale. Atât PDSR, cât şi CDR au reinventat roata pe malul Dâmboviţei, de parcă Romania ar fi fost prima din istorie pusă în situaţia de a se democratiza.

Cât de mult mai are de lucru România în privinţa reconsiderării trecutului comunist şi a de-comunizării?

Într-o carte pe care am coordonat-o acum opt ani - care rămâne singurul studiu cuprinzător al fostelor ţări din blocul communist - arătam că România se afla la mijlocul plutonului. Nu era fruntaşă ca Germania sau Cehia, dar făcuse mai mult decât codaşele regiunii (Albania, Bulgaria). Avea o poziţie mediocră, şi insist pe acest cuvânt. Între timp, am avut Comisia Tismăneanu, condamnarea regimului comunist, un manual de istorie a comunismului, condamnările foştilor torţionari, un tribunal de opinie şi câteva iniţiative pornite de societatea civilă.

Însă rezultatul final nu este cu mult îmbunătăţit. Comisia a fost academic-istorică mai mult decât de adevăr, manualul nu s-a bucurat de audienţă, tribunalul a fost ignorat, procesele au rămas puţine, condamnarea oficială nu a deblocat lustraţia, restituţia de proprietate sau despăgubirile. La peste 25 de ani de la căderea comunismului ni se cam inchid posibilităţile de a implementa măsuri juridice, intrăm în zona măsurilor simbolice de reconsiderare a trecutului. Însă atâta timp cât mai sunt politicieni care mint, care joacă jocul serviciilor secrete, care nu sunt traşi la răspundere pentru mineriade avem încă ocazia de a-i investiga cu metode juridice. Pentru că trecutul nostru comunist nu s-a încheiat în 1989, ci s-a prelungit cel puţin până la ultima mineriadă.

De ce este atât de greu de schimbat cultura politică din România?

Cultura politică este greu de schimbat în orice ţară, pe orice continent. Doar că în România lipseşte puterea exemplului instituţiilor şi oamenilor politici. Relaţia este ciclică, aşa cum ne spun toţi teoreticienii democratizării: o cultură civică întăreşte instituţiile democratice, iar acestea la rândul lor le arată oamenilor că democraţia funcţionează, este de încredere şi este mai eficientă decât alte forme de guvernare; o cultură necivică subminează instituţiile, care nu funcţionează şi astfel îi determină pe cetăţeni să fie încă şi mai necivici.

În România instituţiile sunt deficitare pentru că regulile şi legile nu se aplică. Mulţi vor să fie excepţii, vor ca legile să se aplice tuturor celorlalţi, numai lor nu. Atâta timp cât sărim coada, alţii vor sări mai mult şi mai des, pentru că se poate şi este necesar. Şi toţi purtăm o vină pentru sistemul pe care îl creăm din aceste gesturi marunte. Din astfel de comportamente înţelegem că legea nu trebuie respectată decât în cazuri de excepţie. Cultura necivică ne face să ignorăm şi mai mult regulile. Că puterea exemplului explică diferenţa se poate demonstra prin faptul că românii din ţările occidentale respectă legea, în marea lor majoritate. Românul poate fi educat, deci, în spirit civic. Dar nu într-o ţară în care legile sunt dinamitate în fiecare zi de toţi, de la portar la ministru.

Au trecut aproape 28 de ani de la căderea comunismului în România. De ce consolidarea democraţiei a dus la o creştere masivă a corupţiei, în loc să fie invers?

Corupţia nu a apărut acum, sub comunism sau imediat înainte. Într-o carte scrisă în anul 1898, Pompiliu Eliade (n.r. – istoric şi critic literar) atrăgea atenţia asupra acestor practici. Actualmente corupţia este principalul vehicul de redistribuire de fonduri, pământ, servicii şi favoruri de la bugetul naţional spre o elită rapace, transpartinică. Transfer din buzunarul contribuabilului în cel al anumitor politicieni, demnitari de stat şi şefi de partid. Dacă s-ar controla provenienţa mausoleurilor de case construite în toate oraşele şi cătunele, atunci am afla că marea redistribuire are dimensiuni mult mai impresionante decât ce descoperă DNA, DIICOT şi ANI. Iar dacă am adăuga titlurile universitare, medaliile şi onorurile conferite în ultimele decenii, atunci am trage concluzia că într-adevăr conecţiile şi corupţia sunt mai importante decât meritele, experienţa şi educaţia.

Corupţia nu este mai mare acum decât era în anii ʼ90. Acum este scoasă mai des la iveală, pe când în anii '90 stătea ascunsă pentru că nici o instituţie nu încerca să-i dea de urmă şi nici jurnalişti de investigaţie nu existau. Marea pradă a fost cea din anii ʼ90, atunci au dispărut conturile lui Ceauşescu, pământurile fermelor de partid, casele şi hotelurile utilizate de nomenclaturişti, proprietăţile nerevendicate de foştii proprietari.

Care sunt marile hibe ale democraţiei din România?

Nereprezentativitatea clasei politice, a partidelor şi a instituţiilor de stat, care decid deseori în ciuda cetăţenilor de rând. Intoleranţa faţă de minorităţile de orice natură – parte dintr-o cultură care acceptă violenţa verbală şi fizică. Lipsa de responsabilizare a sistemului de guvernământ în ansamblul său. Extrema polarizare politică care face ca mai toate discuţiile din spaţiul public să fie adevărate cacofonii care transformă cetăţeanul într-un spectator al procesului politic. O suprabirocratizare care apasă contribuabilii, dar oferă poziţii privilegiate celor din sistem, eliminând riscul, competiţia şi incertitudinea din vieţile lor, fără a le oferi salarii decente. Si nepuţinta de a duce proiectele la bun sfârşit, de a accepta frumuseţea efortului mai mult decât a râvni la gloria premiului final. Unii românii se cred o naţie de olimpici, dar ei şi copii lor sunt normali – sistemul politic şi învăţământul ar trebui să lucreze pentru cetăţenii normali mai mult decât pentru excepţiile de vârf.