Cum plantăm şi îngrijim Mâna Maicii Domnului. Planta parfumată, cunoscută pentru proprietăţile antimicrobiene
0
Mâna Maicii Domnului (caprifoi), planta parfumată care înfloreşte primăvara-vara, este un arbust care n-ar trebui să lipsească din nicio grădină. Şi nu doar datorită capacităţii sale de a înmiresma aerul, ci şi datorită proprietăţilor sale terapeutice.
Caprifoliaceae, familia din care face parte Mâna Maicii Domnului, cuprinde aproximativ 300 de specii, în special arbuşti ale căror frunze sunt hrana preferată a caprelor (de aici numele ştiinţific al plantei „Caprifolium”), arbuşti ce cresc din zona temperată, până în regiunile tropicale mai înalte.
Mâna Maicii Domnului poate ajunge la o înălţime de 2-3 m, datorită tulpinilor agăţătoare sau târâtoare cu ramuri flexibile. Creşte în grădini, pe garduri, dar şi în luminişurile de pădure.
Planta are frunze ovale, caduce, scurt peţiolate, simple, cele terminale fiind unite două câte două, sub forma unui disc verde-închis. Lujerii sunt păroşi, iar florile, de 4,5 cm lungime, organizate câte 6, vertical au un miros plăcut pronunţat (mai ales la căderea serii), cu o corolă alb-gălbuie-roşiatică. Fructele, ce devin roşii atunci când se coc, sunt grupate câte patru, fiind mai dense în masă globulara”, explică specialitul în fitoterapie, Elena Badea.
Planta conţine substanţe active, în principal glicozide, ce-i conferă calităţi terapeutice antimicrobiene, emoliente, expectorante, calmante, antispasmodice, diuretice, laxative, ceea ce face ca Mana Maicii Domnului să fie şi o plantă foarte utilă.
Cum plantăm Mâna Maicii Domnului şi ce presupune îngrijirea viitorului arbust
Specialiştii recomandă plantarea sa toamna sau primăvara, devreme, într-un spaţiu însorit, dat fiind că Mâna Maicii Domnului este o plantă iubitoare de lumina şi de căldură.
„Procedura este simplă. Tăiem câteva ramuri lemnoase de 15-20 cm, pe care le curăţăm de frunze până spre vârf şi le aşezăm într-o groapă suficient de adâncă, încât să cuprindă ramura până la frunzele rămase. Totul, după ce punem la fundul gropii un amestec de rumeguş şi frunze uscate care are rolul de a proteja ramura de îngheţ şi de a o hrăni. La sfârşit se aşează, deasupra, un bidon de plastic care va fi îndepărtată când apar primele frunzuliţe noi.
Planta este iubitoare nu doar de lunimă şi căldură, ci şi de apă, motiv pentru care trebuie udată des în primul an de viaţă.
„Trebuie să punem suficientă apă astfel încât pământul se fie reavăn în permanentă în primul an. Începând cu cel de-al doilea an, se udă doar în caz de secetă. De asemenea, în primul an, planta se taie doar ocazional, pentru a o forţa să formeze lăstari laterali, iar din anul doi se pot tăia crengile uscate pentru a stimula creşterea unora noi. Din anul trei, se pot face tăieri pentru a forma coroana sau a ajusta înălţimea (nu uita că poate ajunge la 3 m înălţime, dacă este lăsată liberă)”, mai spune Elena Badea.
Sfatul specialistului este că, dacă ne dorim să obţinem un gard viu bogat, trebuie să plantăm ramurile la 20-30 cm una de alta.
În scopuri medicinale se utilizează atât florile şi frunzele (din care se prepară siropuri, ceaiuri, unguente sau se pregătesc comprese), cât şi şi seminţele (folosite la prepararea infuziilor cu efect diuretic).
„Florile şi frunzele se recoltează cu precădere primăvara sau la începutul verii, când floarea este încă în stadiul de boboc. Seminţele se recoltează toamna. După recoltare, se pun la uscat, în strat subţire, în locuri întunecate şi bine aerisite. După uscare, se păstrază în săculeţi de hârtie sau din materiale textile”, încheie Elena Badea.
Se încarcă comentariile...
