Aviatorul veteran de război tratat de comunişti ca un duşman al poporului
0
La 97 de ani, colonelul în rezervă Mihail Ghiţescu, fost comandor de aviaţie, îşi scrie memoriile. Cartea va cuprinde un secol de istorie trăită: cu război, eroi, prejudecăţi şi dragoste
L-am găsit pe Mihail Ghiţescu (97 de ani) singur, în locuinţa sa din Piteşti, tastând încet, chibzuit şi atent, la o veche maşină de scris, paginile următoarei sale cărţi intitulată „Incursiuni în memorie“, care va prezenta povestea sa de viaţă.
O poveste extraordinară, care are în centrul ei luptele din cel de-Al Doilea Război Mondial, al cărui combatant a fost. Absolvent al Şcolii de ofiţeri de aviaţie Halle din Germania, Mihail Ghiţescu este trimis în septembrie 1944 de Armata Română, împreună cu alţi 20 de absolvenţi ai aceleiaşi şcoli, pe frontul de vest, acolo unde, de altfel, a şi luptat până la finele conflagraţiei care a modificat harta politică a lumii. Data de 23 august 1944, când România a trecut de partea Aliaţilor, a reprezentat un moment de cotitură şi pentru tânărul ofiţer român Mihail Ghiţescu. A fost printre ultimii absolvenţi români ai şcolii de aviaţie germane de la Halle, iar în momentul în care România a întors armele, situaţia lui a devenit nesigură, deoarece noii aliaţi ruşi nu-l priveau cu încredere.
„Cu puţin timp înainte de 23 august, pe 18, venisem din Germania în România, unde urma să primesc avansarea la gradul de sublocotenent. Pe 20 august, am primit concediu de 15 zile, urmând ca, ulterior, să mă întorc la unitate. M-am dus şi eu acasă, la Curtea de Argeş, să-mi văd familia, dar n-am stat până pe 5 septembrie, aşa cum aveam dreptul, tocmai pentru că, în contextul tensiunilor de atunci, bănuiam că s-ar putea ca ruşii să vină după mine, deoarece mă întorsesem de curând de la nemţi, şi să păţesc necazul… “, povesteşte comandorul Mihail Ghiţescu.
„Unde e fascistul? Unde e fascistul?”
Decizia de a părăsi oraşul natal înainte de intrarea trupelor sovietice în Curtea de Argeş, pe 5 septembrie 1944, i-a salvat, practic, viaţa. În sera aceleiaşi zile, ruşii au năvălit în casa familiei Ghiţescu.
„Aveam o vecină, o basarabeancă, măritată cu un vecin de-ai părinţilor mei... Cum au intrat ruşii în oraş, le-a spus că alături e un fascist abia întors din Germania. Au intrat în curte şi-au început să răcnească: «Unde e fascistul? Unde e fascistul?». Au făcut grădina praf, au dat totul peste cap, au tras cu mitraliera în grajd şi în veceu... N-au găsit «fascistul»… L-au luat însă pe sus pe fratele meu cu şase ani mai mic decât mine. L-au ţinut o noapte întreagă şi l-au presat să spună unde e «fascistul». Bietul de el n-avea de unde să ştie, fiidcă eu am plecat fără să le spun nimic, în grabă, ştiind că dacă mă găseau la Curtea de Argeş, mă împuşcau indubitabil, sau, în cel mai bun caz, mă trimiteau în Siberia“, mai spune colonelul. După ce a reuşit să evite întâlnirea cu aliatul rus la Curtea de Argeş, tânărul aviator a fost trimis pe front.
„La sfârşitul lui noiembrie am plecat pe frontul de Vest. Am ajuns la Tokaj, în Ungaria. Eu şi colegul meu ne-am dus pentru repartiţie la comandamentul aerian românesc, aflat sub comanda unui comandor care conducea trupele de aviaţie. În prima noapte, pe mine şi celălalt tânăr, Răileanu, un basarabean care luptase într-o escadrilă de bombardament, şcolit, ca şi mine, în Germania, ne-au cazat la o casă de maghiari. Ruşii au aflat însă de noi. Era oarecum de aşteptat, fiindcă la capitolul ăsta al informaţiilor erau bine organizaţi. Cum noi, cei şcoliţi în Germania, eram din punctul lor de vedere posibili trădători, devenisem o ţintă“, povesteşte fostul comandor.
În casa femeilor maghiare de la Tokaj, tânărul soldat român a fost din nou la un pas de a fi executat de ruşi. „Dormeam pe jos, că astea erau condiţiile... La ora 3.00 dimineaţa ne-am trezit cu o patrulă de trei gealaţi sovietici care au început să strige la noi, vorbind ruseşte: «Fascista, fascista!». Eu nu ştiam nicio boabă de rusă, dar salvarea a venit de colegul basarabean, care, ştiind bine rusă, a stat de vorbă cu ei şi a detensionat situaţia“, spune Mihail Ghiţescu.
A trecut, ca orice soldat, prin faţa morţii, de sute de ori. „Nu m-am mai întors acasă până la sfârşitul războiului. Am trecut prin Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, făcând parte din Escadriala 13 - Recunoaştere îndepărtată. Escadrila noastră avea trei avioane nemţeşti Junkers 88, aeronave ce zburau la mare înălţime, pentru că trebuiau să se ferească de artileria antiaeriană. Pentru ăştia din urmă, să tragă însă la 9.000 de metri, era mai greu, vă daţi seama. Unităţile militare de aviaţie, cum era a noastră, nu se aflau în primele linii ale frontului.
Ele se poziţionau undeva unde existau aeroporturi, adică în oraşe, ca să ai de unde să decolezi şi unde să aterizezi, evident. În primele linii de front luptau infanteria, artileria etc. Mergeam în ţările beligerante să culegem date cu care puteau fi informate trupele de infanterie şi artilerie, să furnizăm date legate de obstacolele şi inamicii ce puteau apărea. Acţiunea de recunoaştere era una dintre cele mai importante. Dacă nu aveai o observaţie corectă, inamicul putea oricând să te doboare... Dacă nu erai în prima linie nu însemna că nu erai expus. În cazul nostru, Escadrila 13, până la sfârşitul războiului, din cele 3 avioane, două au fost doborâte, cu tot cu echipaje. Puteam să fiu întâmplător într-unul dintre cele doborâte, dar iată că n-am fost. Un singur avion a rămas întreg, cel cu care m-am şi întors în ţară“, povesteşte fostul comandor.
Dat afară din PCR
Imediat după încetarea războiului, a fost declarat veteran de război. Asta nu i-a adus însă liniştea decât pentru o scurtă perioadă de timp. În 1947 a trebuit să se înscrie în PCR, ascunzând însă din biografia sa episodul şcolii de aviaţie de la Halle. „Un profesor mi-a spus: «Domnule, dumneata ai făcut şcoală în Germania. Chestia asta ar putea fi oricând speculată, ca o şcoală fascistă. Intră în partid!»“, povesteşte colonelul în rezervă. A urmat o şcoală de pregătire specială, iar în 1948 a devenit consilier cultural al judeţului Argeş. „A fost anul în care am început viaţa culturală în acest oraş, unde am făcut şi liceul, pe care l-am absolvit ca şef de promoţie. Când am venit eu acolo, am preluat Consilieratul Cultural Judeţean. Era o instituţie care aparţinea de Ministerul Artelor şi Informaţiilor, care controla, pe raza judeţului, toate fenomenele de cultură. Aveam zona de control şi de organizare a activităţii culturale pe întreaga regiune, de la Vaidieni până dincolo de Slatina. Asta am făcut până în 1960. Evident, nu scrisesem în autobiografie că urmasem o şcoală de aviaţie în Germania, însă, în 1960, binevoitorii s-au găsit să mă toarne. Mi-au pus ştampila «duşman al poporului». Am fost judecat la Sfatul Popular Regional, de către primul secretar al regiunii Argeş şi m-au dat afară din partid. M-au trecut în învăţământ şi la munca de jos“, povesteşte Mihail Ghiţescu.
A rămas însă în cenaclul literar local, devenit Cenaclul Literar „Liviu Rebreanu“ al cărui secretar era soţia sa, poeta Ludmila Ghiţescu, marea sa dragoste, femeia care l-a sprijinit moral şi l-a inspirat literar.
„Pe Ludmila Florea o cunoscusem în 1948. Era una dintre cele mai active poete din acea vreme. Mi-a propus, împreună cu doi colegi, să înfiinţăm un cenaclu. Partidul mi-a cerut mie să întocmesc o listă cu cei care urmau să facă parte din cenaclu… După verificări, trei sau patru persoane au fost excluse, ce-i drept. Cu mine n-a fost nicio problemă, căci la acea vreme nu se ştia despre episodul meu cu Halle. La înfiinţarea cenaclului, ea a fost aleasă preşedintele cenaclului. Era o femeie frumoasă, văduvă de război. Soţul ei murise pe front. Născută în Basarabia, venise în Piteşti de la Piatra Neamţ, ca refugiată, încă din 1945 de pe vremea când ruşii au intat în ţară, de teamă să n-o trimită înapoi, în Basarabia. În 1949 ne-am căsătorit şi am trăit împreună 42 de ani. Am avut o viaţă foarte ordonată“, povesteşte Mihail Ghiţescu.
Se încarcă comentariile...
