A murit scriitorul Marin Ioniţă. Cum vedea profesorul moartea: „Neagră ca de tuci, ca de smoală, ca de cărbune, ca de tăciune (..) Mireasa mea pe vecie“

Scriitorul Marin Ioniţă s-a stins cu două luni înainte de a împlini 89 de ani

Unul dintre cei mai prolifici scriitori şi jurnalişti contemporani, profesorul Marin Ioniţă a încetat din viaţă aseară, la Bucureşti. Avea 89 de ani şi, ca o ironie a sorţii, in urmă cu doar câteva luni, primise ca omagiu din partea celor care l-au iubit şi apreciat un medalion literar-muzical şi o lectură publică sub genericul „Marin Ioniţă - la vremea infinitului dublu“.

"Să ne întâlnim şi la 100 de ani ai dumneavoastră! Eu încerc să vă aştept!”, le spunea, cu umorul consacrat, sutelor de oameni care au umplut, cu acest prilej, sala Filamonicii din Piteşti, pentru a-l felicita.

"Neagră ca negrul-de-fum"

Autorul volumelor „Nu trageţi în dinozauri“, „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori“, „Drumul dinozaurului“, şi al altor zeci de titluri privea senin şi vorbea cu sarcasm despre moarte.

„Am iubit o ţigancă de cort. O studentă din Mongolia. O colegă arabă. O negresă africană, pe o plajă de turişti. Alte femei din seminţiile deşerturilor arse de soare… Dar niciuna atât de neagră…Neagră ca de tuci, ca de smoală, ca de cărbune, ca de tăciune, ca de funingine, neagră ca negrul-de-fum… Mireasa mea pe vecie”, scria profesorul în captivanta sa poveste "Mireasa neagră", lansată la vârsta de 85, după o experienţă trăită pe patul de spital:

“Caut motive. M-aş agăţa de orice ca să nu alunec în golul fără fund... Să nu ajung o zdreanţă roasă de molii. Să nu curgă pielea şi muşchii de pe mine. Să nu-mi zdrăngăne scheletul în auz... Să nu trec prin infernul de pe pământ… De oglindă, de o grindă, de o cracă, de un gard. De o amintire, de un gând, de o speranţă, de o amintire... De un zvon, de o poveste, de un cântec, de un sfânt zugrăvit. De o turlă de catedrală gotică. De o boltă de moschee. De un nor călător. De o pală de vânt . De un jurământ rostit, nerostit. De o uşă fără cheie. De un sân de femeie. De cer, de soare. <<şi de lună, şi de stele, şi de chipul dragei mele>>”.

Marin Ioniţă s-a născut la 10 iulie 1929, în localitatea Jugureni-Ulieşti, judeţul Dâmboviţa. A fost elev al Şcolii de literatură Mihai Eminescu din Bucureşti (coleg cu Nicolae Labiş, Aurora Cornu, Lucian Raicu, Niculae Stoian, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe ş.a) şi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în 1953 în Almanahul tinerilor scriitori, a fost redactor la Făclia Hidrocentralei, membru al Cenaclului Liviu Rebreanu din Piteşti şi a fost unul dintre redactorii primei serii a revistei Argeş şi, de asemenea, a făcut parte din echipa redacţională a reîntemeierii revistei, în 2001. A realizat zeci de emisiuni culturale la televiziunile locale, a fost iniţiator şi coordonator al Clubului AMA, a condus cenaclul Sind Junior şi suplimentul săptămânal Curierul artelor. A primit titlurile de Cetăţean de onoare al Municipiului Piteşti şi de Fiu al Argeşului.

"Aştept să se împlinească făgăduinţa primarului de a mă înzestra cu un loc de veci"

În bio-bibliografia ce ţine loc de CV pe site-ul Uniuni Scriitorilor din România, profesorul Marin Ioniţă scria:

„Am venit pe lume din interes: interesul tatălui meu pentru o casă bătrână pe care o avea mama în moştenire şi interesul mamei care se temea să nu fie alungată dacă rămâne cu pântecul sterp. Ţărani semianalfabeţi – dar nu aveau nevoie de mai mult – economie de subzistenţă – dar dacă nu aveam prinos, nici nu muream de foame.

Şcoala primară în sat, în vremea războiului, cu o învăţătoare la şapte clase. Dar încă din primele zile, ştiinţa m-a dezechilibrat punându-mi problema raportului dintre realitate şi aparenţă. Ştiam că pot să existe şi lucruri pe care nu le văd (îngeri, fantome, diavoli) dar aflam pentru prima dată că ceea ce văd poate să nu existe. Şi nu există nici locul în care se întâlneşte cerul cu pământul, nici bolta cerească, toate acestea erau simple aparenţe şi ni se părea nouă că soarele şi luna merg de la răsărit la apus căci, în realitate, pământul este cel care se învârteşte ca un titirez în jurul său.

La paisprezece ani, când am devenit elev al şcolii profesionale de agricultură din Armăşeşti, judeţul Ialomiţa, nu aveam citite nici măcar o singură carte. Dar am avut noroc să dau peste o bibliotecă universitară evacuată din Bucureşti de teama bombardamentelor şi de un pedagog înţelegător care să-mi îngăduie să citesc la lumina cărbunilor din sobă după darea stingerii la internat. Mai târziu, la şcoala Tehnică Zootehnică din Găeşti, unde nici acolo nu avea prioritate cultura generală, am avut şansa să fiu luat sub ocrotirea poetului Aurel Iordache, dascălul care mi-a îndrumat primii paşi pe calea literaturii. Armata m-a recrutat de pe băncile şcolii, ca să nimeresc într-o şcoală de ofiţeri de rezervă, unde a pus ochii pe mine consilierul sovietic, încântat că am citit foarte multă literatură rusă, şi care îşi pusese în gând să mă trimită la studii militare în ţara lui. Am scăpat direct în Şcoala de Literatură şi Critică Literară “Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde l-am avut coleg pe Nicolae Labiş, socotit cel mai de seamă poet al generaţiei, şi nu lipseau comparaţiile că aş fi aproape egalul său în domeniul prozei. Dar dat afară după doi ani de zile din motive neprecizate, fără dreptul de a lucra în domeniu, am pierdut toate trenurile timpului de afirmare. La facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti, nu am fost un student strălucit.

Profesiile mele, multe şi mărunte: agent agricol comunal, lucrător în fermă, ofiţer, învăţător, profesor de şcoală elementară şi de liceu, mai târziu în învăţământul superior la Universitatea de Stat din Piteşti, director de cămin cultural, de club muncitoresc, de bibliotecă raională, ziarist, realizator de emisiuni tv. Locuri de muncă: Gherăseni, judeţul Buzău, Hanul lui Pală, Croitori, Miuleşti, Mătăsaru, Găesti, în judeţul Dâmboviţa, Berindeşti, Corbeni, Piteşti, in judeţul Argeş, Oradea, Timişoara, Ploieşti, Bucureşti.

În aprecierea mea, am fost un profesor de mare succes, un ziarist bun şi un scriitor cu operă modestă.

La această vârstă, mai ţin o pagină săptămânală de ziar si una lunară de revistă, coordonez un cenaclu literar şi o emisiune tv şi mai scriu şi literatură – două cărţi publicate în ultimul an, ”Cuibul cu Năpârci” şi ”Intersecţia Lupului”.

Cetăţean de onoare al oraşului, membru al Uniunii Scriitorilor din România, aştept să se împlinească făgăduinţa primarului de a mă înzestra cu un loc de veci. Poate să nu mai fie vorba de o amăgire, de un joc al aparenţelor.

Să nu uit, m-am născut la 10 iulie 1929 în comuna Ulieşti, judeţul Dâmboviţa. Şi dacă am rămas necunoscut în ţară, în schimb sunt autorul cu cele mai multe cărţi din satul meu din întreaga sa istorie. Dar ăia nu au timp să numere cărţi, nicicum să le mai şi citească..."

Cei care vor să-şi ia rămas-bun de la maestru sunt aşteptaţi la Capela cimitirului Sf. Gheorghe din Piteşti

În această seară, trupul neînsufleţit al maestrului va fi depus la Capela cimitirului Sf. Gheorghe din Piteşti, acolo unde cunoscuţii îşi pot lua rămas bun de profesorul, sciitorul şi jurnalistul Marin Ioniţă.

Înmormântarea va avea loc joi, 10 mai 2018, la Schitul Trivale. La slujba de înmormântare şi-a anunţat prezenţa  ÎPS Calinic, arhiepiscopul de Argeş şi Muscel.