Cum funcţiona „întovărăşirea“ la români în urmă cu 100 de ani: „Sar toţi pentru unu şi unu pentru toţi”

Cum funcţiona „întovărăşirea“ la români în urmă cu 100 de ani: „Sar toţi pentru unu şi unu pentru toţi”

Fete deşfăcând porumbul la clacă FOTO: Adolphe Chevallier, colecţia Complexul Muzeal Judeţean Neamţ

La începutul secolului XX, în satele din Moldova oamenii se ajutau între ei atât la activităţile din gospodărie, cât şi în momentele importante ale vieţii. Munca se făcea mai uşor la clacă, unde activităţile erau însoţite şi de distracţie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Importante mărturii despre viaţa din satele româneşti sunt cuprinse în articolele publicate în revista de folclor „Şezătoarea”, fondată în anul 1892 de academicianul Arthur Gorovei, folclorist şi etnograf de loc din Fălticeni. 
 
În materialele semnate de învăţători din Suceava şi Neamţ, sunt prezentate obiceiuri, tradiţii, cântece populare, credinţe şi superstiţii din satele Moldovei şi numai. Între paginile revistei care a apărut fără întrerupere timp de 26 de ani, şi-a găsit loc în numărul din august-septembrie 1904 şi un articol care prezintă obiceiurile românilor la „Întovărăşiri”.
 

„Sar toţi pentru unu şi unu pentru toţi”

 
„După cum se naşte şi până moare, românul, în multe împrejurări, este întovărăşit de mai mulţi, atât la petreceri cât şi la muncă; sar toţi pentru unu şi unu pentru toţi”, spune în introducere S. Mihăilescu, învăţător din satul sucevean Giuleşti.
 
Culegătorul de tradiţii împarte întovărăşirile în două categorii. Cele de la  petreceri (nu neapărat cu sensul festiv) erau cumătria, nunta, colăcăria (când finii duc naşilor colaci) şi praznicul. În fiecare dintre aceste momente ce marcau viaţa sătenilor, ajutorul comunităţii era deosebit de important.
 
O a doua categorie de întovărăşiri era „la lucru”, unde claca era principala formă de ajutorare. În articol se prezintă mai multe tipuri de clacă ce se practicau la început de secol XX în zona Moldovei: claca de arat, de prăşit, claca de deşfăcat, de tors cânepa, etc.  
 
După tradiţie, claca de arat era organizată de „unul mai cu trecere-n sat” în folosul unor semeni care se descurcau mai greu.
 
„Unul mai cu trecere-n sat pofteşte pe mai mulţi, cari ies cu plugurile un popas, două (un popas până se trudesc boii). Clacă de arat mai dau la câte-o văduvă nevoieşă, dar cinstită şi cu casă grea (cu copii), ori unuia care în timpul arăturii i-a picat un bou (a pierit)”.
 
Pentru prestaţie, munca era răsplătită, aşa cum se precizează în articol: „pe clăcani îi mulţumeşte cu mălai şi rachiu”
 

Muncă în ritm de scripcă şi cu mult rachiu 

 
Cele mai multe clăci se făceau la prăşit. Munca se făcea într-un mod mai mult decât agreabil, cu scripcari care cântau şi cu băutură pentru flăcăi.
 
„Aici îi mai mult rostul flăcăilor şi fetelor, care trag după scripcari <ca ursul la miere>. Cel mai mult le place să se fălească cu voinicia în faţa lumei. Scripcarii merg înainte pe ogor şi prăşitorii după ei. Stăpânul le face cinste cu rachiu; fetele mai cârnesc nasu-ntr-o parte de pahar, dar flăcăii nu-s aşa ruşinoşi. Claca la prăşit începe de pe la o amiază şi ţine până pe la toacă, când cârdul se trage spre sat, unde s-aşază pe jucat până înoptează”
 
O altă clacă organizată în urmă cu 100 de ani era cea de deşfăcat porumbul.
 
„Care are mulţi păpuşoi culeşi, ca să nu şadă mult trântiţi la pământ unde mucigăiesc, tocmeşte o păreche de lăutari cu doi, trei franci pe o sară şi face claca de deşfăcat. Pofteşte ceva prin sat, dar mai mult din cântecul scripcarilor afară, care răsună în tot satul, s-adună lume”.
 
 
Claca la deşfăcat era o ocazie pentru tineri să se cunoască mai bine şi să lege relaţii care duceau de cele mai multe ori la căsătorie. 
 
„Toamna la aceste clăci îi chita flăcăilor şi a fetelor zburdalnice: îşi mai destoaie inima cât de-o-leacă; măcar cu-n păpuşoi de-a asvârli în odoru după care se topeşte – dacă nu mai mult ca la întuneric s-o mai chişte, s-o mai strângă-n braţe, ori sărute. Nu-i vorbă că diavolii de fete-s păzite; nu scapă de-acasă pân’ nu merge în sama cuiva; de nu-i mama, - un frate, o soră mai mare, ori o vecină de credinţă”.
 
Autorul spune că se făceau clăci mai mici şi fără scripcari, „da’ atunci poveştile curg gârlă din gura celor buni de minciuni. La claca cu scripcari, cum gătesc de deşfăcat, se dau pe jucat pân’ despre ziuă”.
 

„Se ajutau unii cu alţii la partea lor şi întorc tot pe atâta”

 
 
Tot un fel de clacă era atunci când sătenii se ajutau „unii cu alţii la partea lor, şi întorc înapoi tot pe atâta, când au ceilalţi nevoie. Tovărăşia asta o fac la prăşit, cules, deşfăcat, cosit şi alte munci”. Claca de tors cânepă era pentru fetele care se pregăteau de măritat. 
 
Claca la tors, foto: Adolphe Chevallier, colecţia Complexul Muzeal Judeţean Neamţ
 
 
„Se împarte câte un caier pe la cei cu fete mai cu samă. În o zi anumită vin fiecare cu tortu, unde-s pregătiţi lăutari şi se dau pe jucat până sub sară. Cinstea de rachiu nu lipseşte”, se mai arată. Astfel de întovărăşiri se făceau pentru mai multe activităţi: „la năsipit casa, de lipit, de cărat lemnul la vreo clădire ceva. Nu mai zic de biserică, că tot obştea o face şi direge când se strică, dând zile de clacă şi bani după cum poate fiecare”.
 
 
citeste totul despre: