Cum se aplica legea braniştei în pădurile mănăstireşti. Ce pedepse primeau cei prinşi că atentau la proprietăţile bisericii
0
Proprietăţile bisericii au avut un statut favorizat de-a lungul istoriei, iar „legea braniştei“ a funcţionat la români din cele mai vechi timpuri.
În lucrarea „Istoria pădurii româneşti“ (Editura Ceres, 1976), academicianul Constantin C. Giurescu (tatăl istoricului Dinu C. Giurescu) tratează într-un capitol distinct subiectul braniştei şi a legii braniştei, un obicei cu rădăcini străvechi la români.
„Braniştile erau locuri oprite, sau rezervate, în care nimeni n-avea voie să intre spre a tăia lemne, a cosi fîn, a paşte vitele, a vîna, a prinde peşte, sau a culege fructele pădurii, fără voia prealabilă a stăpînului“, definea autorul termenul, încă de la începutul capitolului.
În lucrarea citată, Constantin C. Giurescu arată că „branişte“ este un cuvânt de origine slavonă – „braniti“ – care înseamnă „a opri“ şi se întâlnea în toate cele trei provincii istorice româneşti, Moldova, Muntenia şi Transilvania.
„Dar braniştea ca instituţie e mult mai veche; au avut-o desigur, daco-romanii şi daco-geţii“, mai spune sursa citată.
Plecând de la sensul cuvântului, cel care încălca „legea braniştei“ era pedepsit, iar pedeapsa pornea de la confiscarea carului cu boi, sau a securei, a uneltelor de pescuit şi a hainelor până la tăierea mâinii şi chiar se ajungea la spânzurarea „contravenientului“.
„Legea braniştei, amintită pe vremea lui Matei Basarab, dovedeşte că această instituţie era străveche şi făcea parte din <obiceiul pămîntului>“, mai arată Constantin C. Giurescu.
Brăniştarii, paznicii pădurilor domneşti
După stăpânul pe care îl aveau, braniştile erau de mai multe feluri: domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, în general cele domneşti fiind cele mai întinse ca suprafaţă.
„În braniştile domneşti din Ţara Româneasă existau slujbaşi sau dregători speciali, numiţi brăniştari, care păzeau braniştile şi pe cei care le încălcau“, notează autorul.
În ceea ce priveşte braniştile bisericii, acestea aparţineau diferitelor mănăstiri, sau episcopiilor şi mitropoliilor.
„În Ţara Românească era braniştea mănăstirii Tismana, în cuprinsul căreia, de la sat în sus, pînă la munţi, nimenea nu avea voie să pescuiască sau să-şi ţie vitele la păşunat fără voia mănăstirii… În ceea ce priveşte braniştile mănăstirilor moldovene, cităm mai întîi braniştea mănăstirii de călugăriţe de la Vînători (ţinutul Neamţ), sau cea a mănăstirii Bistriţa“, mai arată Constantin C. Giurescu.
Mănăstirea Tismana, Gorj FOTO: wikipedia.org
Pedepse aspre, cu voie de la stăpânire
Consultând sursele istorice, autorul lucrării descoperă şi o serie de date privind pedepsele pe care le riscau cei care îndrăzneau să intre în braniştile mănăstireşti şi să taie lemne, să-şi pască vitele, ori să pescuiască, sau să atenteze la mierea din stupi.
Un exemplu este braniştea mănăstirii Argeş, pentru care, la 15 aprilie 1533, voievodul Vlad Vintilă (Vlad al VII-lea) dă următorul hrisov:
„Nime să nu îndrăznească a călca măcar o urmă sau să vîneze peşte; iar de s-ar ispiti cineva să tae pădurea, sau a vîna peştele...acelui om i să va tăia mîna“.
Acelaşi Vlad vodă Vintilă dispune, printr-un hrisov din 27 decembrie 1534 sancţiuni mult mai aspre celor care încalcă legea braniştei în cazul mănăstirii Cozia:
„Nimeni să nu îndrăuznească să taie nici o nuia, sau să ia vreun copac, căci pe acel om domnia mea îl voi spînzura de acel copac“ – Vlad vodă Vintilă
Pe 30 mai 1646, Matei Basarb, întărind mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti braniştea de la Ciumernicu, ordonă să nu se atingă nimeni de ea: „Iar pe cine vor prinde călcînd şi cosind moşia mănăstirii şi tăind pădurea, să fie volnici/călugării/ să-i ia carul cu boi şi săcurea şi să-i facă mare certare“.
„Să i se ia tot şi să-l lase cu pielea“
În Moldova, pentru braniştea de la Vînători (Neamţ), Alexandru Lăpuşneanu întărea printr-un act (21 decembrie 1560) mănăstirii de călugăriţe locul dimprejurul lăcaşului („loc de două aruncături de săgeată în toate părţile“).
„Şi dacă vor afla tăind lemne sau orice pe locul lor, ele (călugăriţele!) să aibă voie să ia de la acel om cîte 4 boi“
Mănăstirea Neamţ, din comuna Vînători Neamţ
De asemenea, istoricul Constantin C. Giurescu vorbeşte şi de o branişte a mitropoliei Sucevei situată la Bacău, unde era şi o prisacă. Pe 7 mai 1632, Alexandru Iliaş întăreşte această branişte mitropoliei poruncind ca nimeni să nu pască vitele, ori să taie lemnele de pe acea suprafaţă:
„<Iar cine se va afla tăind lemne sau umblînd cu vitele - adaugă domnul – să se ia de la el tot ce va fi avînd, numai să-l lase gol>“, arată academicianul.
O pedeapsă similară o riscau cei care intrau în braniştea cu prisacă a episcopului de Roman, Atanasie. La 28 decembrie 1621, voievodul Ştefan Tomşa scutea braniştea de taxe (dajdie) şi impunea pedepsele pentru taie lemne sau să pască vitele în pădurea de lângă priscă: „Celui ce va cuteza, să i se ia tot ce va avea la el şi să-l lase cu pielea“
Pentru Mănăstirea Bistriţa, de lângă Piatra Neamţ, citorie a domnitorului Alexandru cel Bun, Moise Moghilă îi întăreşte „braniştea ei veche“, după uricul lui „Ştefan voievod cel Bătrân“, adică Ştefan cel Mare.
„Şi nimeni acolo să nu pască oi, sau să prindă peşte, sau să taie lemne în pădure sau nuiele, sau să culeagă hamei sau alone sau orice ar fi“ fără ştirea călugărilor. Altfel, „călugării să ia ce vor avea asupra lor“.
Se încarcă comentariile...
