Istoria împăduririlor la români. Unde înfiinţa Ştefan cel Mare dumbrăvile roşii şi cum a vrut Cuza să oprească jaful continuu din păduri

Primele măsuri organizate de împădurire au avut loc în a doua parte a secolului al XIX-lea, dar acţiuni sporadice au fost şi în vremea domniei lui Ştefan cel Mare.

În lucrarea „Istoria pădurii româneşti“ (Editura Ceres, 1976), academicianul Constantin C. Giurescu (tatăl istoricului Dinu C. Giurescu) tratează într-un capitol special acţiunile de împăduriri întreprinse pe teritoriile locuite de români.  

Din start, autorul precizează că ideea de împădurire este relativ  nouă, în condiîiile în care în antichitate şi în evul mediu, pădurile erau atît de întinse şi de numeroase, încât nimănui nu-i trecea prin gând să replanteze locul de pe care se tăiase pădurea. 

„Ideea dominantă atunci era, dimpotrivă, să se taie pădurea, spre a face loc de arătură, de fîneaţă, de vie, de livadă sau prisacă“, spune autorul.

O primă acţiune de împădurire menţionată de Constantin C. Giurescu este din vremea lui Ştefan cel Mare, dar nu pe locul unei foste păduri, ci pe nişte întinderi de păduri goale. Sursa istorică amintită este cronica lui Neculce:

„E vorba de măsura luată de voievod îndată după Victoria din Codrul Cozminului. Pe prizonierii leşi i-a pus în jug şi a arat cu ei mai multe locuri pe care apoi le-a semănat cu ghindă. Şi aşa – povesteşte Neculce în <O samă de cuvinte>  - au crescut <dumbrăvi pentru pomenire ca să nu se mai acolisască (să nu se mai lege) de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie, mai gios de Roman>“.

Autorul precizează că tradiţia <dumbrăvilor roşii> ale lui Ştefan cel Mare nu este transmisă doar de Ion Neculce, ci este descrisă şi de Dimitrie Cantemir în <Descriptio Moldaviae>. 

Cuza a vrut să oprească „jaful continuu practicat în pădurile statului“

La jumătatea secolului al XIX-lea, sunt menţionate câteva acţiuni de împădurire, dar de  comandate de domnitorul Barbu Ştirbei,   

„Primele măsuri de împădurire se iau în timpul domniei lui Barbu Ştirbei, dar de mică amploare. În anul 1852, acesta a încercat să fixeze dunele nisipoase de pe moşia sa Băileşti, în Oltenia, prin plantaţii de salcâm şi de plop.

Primele pepiniere forestiere au fost înfiinţate însă ceva mai târziu, în 1864, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul dorind să oprească „jaful continuu practicat în pădurile statului“.

„O acţiune oficială, de mari proporţii, are loc numai în timpul domniei lui Cuza Vodă. Acesta era adînc impresionat de <jaful continuu practicat în pădurile statului> – expresia îi aparţine – de defrişările masive ce aveau loc, mai ales în regiunea de şes şi deal“.

Istoricul Constantin C. Giurescu arată că expresia se află într-o scrisoare trimisă de Cuza primului ministru C. Bosianu la 11/23 martie 1865.  

„La fel era impresionat şi Petre S. Aurelian care, în 1862, ocupa postul de şef al diviziunii agriculturii în Ministerul Lucrărilor publice. Se hotărî deci pe data de 1 septembrie 1862  - înfiinţarea de pepiniere forestiere. Din motive bugetare, lucrările n-au început însă decît în 1864. Se înfiinţară atunci cinci pepiniere dintre care trei de cîte o sută de pogoane, în judeţele Brăila, Iaşi şi Ismail, şi două de cîte cincizeci de pogoane în Vlaşca, la Giurgiu şi în Ialomiţa, în Bărăgan“.

Autorul lucrării menţionează că bugetul iniţial alocat pentru înfiinţarea de pepiniere era de 160.120 de lei, dar nu s-au cheltuit decât 77.046 lei. 

„În anul al doilea, bugetul s-a redus la 40.340 lei, iar în anul al treilea s-a desfiinţat, motivîndu-se - greşit – că e <mai raţional a se introduce la fiecare şcoală primară agricolă>“. 

Pe 28 noiembrie 1864 se înfiinţase un inspectorat general agricol, cu doi inspectori. 

„Între alte atribuţii, aveau şi pe aceea de a <cerceta tot ce priveşte plantarea cu pădure a locurilor sterpe>; ei urmau, de asemenea, a vizita <odată pe an şcolile de agricultură...fermele model şi pepinierele forestiere>, arătînd cîţi puieţi s-au scos anual pentru plantaţii în ţară. Lipsa de continuitate, de aplicare statornică a planului iniţial fixat, a făcut însă ca această primă încercare să nu dea rezultatele aşteptate“, mai spune Constantin C. Giurescu.

Misiunea lui Cuza, preluată de Carol I 

Ceea ce începuse domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost continuat câţiva ani mai târziu de regele Carol I. 

„Problema a fost reluată în 1882 cînd s-a reînscris în buget un fond pentru pepiniere, fond care a mers crescînd, de la 10.000 de lei aur în anul bugetar 1882-1883, la 20.000 în 1884-1885, apoi la 30.000 în 1885-1886, pentru a ajunge la 40.000 în anul 1886-1887 şi în cel următor“.     

În 1883 se înfiinţa, prin lege, Ministerul agriculturii, industriei şi comerţului şi domeniilor, iar la articolul 17 se prevedea că „serviciul exterior al pădurilor, compus din inspectori, subinspectori, guarzi, generali şi agenţi secundari este însărcinat cu lucrările privitoare la exploatarea, păstrarea şi înmulţirea pădurilor Statului“.      

Începând din 1886-1887 s-a derulat o campanie susţinută în urma căreia s-au plantat suprafeţe apreciabile pe terenurile nisipoase din Oltenia, în Bărăgan şi în Dobrogea. 

„În Bărăgan, în judeţele Ialomiţa şi Brăila, s-au împădurit, în timp de cinci ani, pe 14 moşii ale Statului, suprafaţa de 3.850 hectare. Până la 5 octombrie 1895 se plantaseră nisipurile zburătoare pe o suprafaţă de 5.180 hectare... Dintre speciile plantate, salcîmul a dat rezultate cele mai bune“.

Istoricul menţiona că în ciuda acestor acţiuni, împăduririle nu au putut nici pe departe compensa scăderea fondului forestier. 

„Într-un raport din 4 septembrie 1890 al inspectorului silvic C. Al. Orăscu, către ministrul agriculturii, se apreciază această scădere, într-un interval de 35 de ani (1856 - 1890) la aprope trei milioane de hectare. O mare parte de vină în acestă scădere o au societăţile mari forestiere care nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale cu privire la împădurire“, a mai arătat istoricul.