În comuna bihoreană Belfir, aflată la 60 de kilometri de Oradea, un preot şi sătenii se îngrijesc, de peste un deceniu, de soarta a zeci de copii năpăstuiţi. Cazul este impresionant, iar gestul – extrem de rar în România. Este vorba despre preotul romano-catolic Marton Kiss (45 de ani), cel care şi-a luat pe umeri povara de a fi ca un tată pentru zeci de copii.

Biserica este elementul central al satului, iar peste drum de ea îşi trăiesc zilele peste 20 de copii şi tineri cu care soarta nu a fost deloc blândă. Pe unii, părinţii i-au abandonat, în timp ce altora dintre ei posibilităţile materiale nu le permit să-şi trăiască anii copilăriei lângă cei care le-au dat viaţă. Părintele Kiss este, însă, acolo şi se îngrijeşte să le ofere cât poate din puţinul lui.

Femeile din sat fac voluntariat

În urmă cu peste 13 ani, când a ajuns la Belfir, preotul Kiss a găsit o casă parohială dărăpănată, care zeci de ani fusese folosită pentru depozitarea cerealelor, şi o populaţie îmbătrânită, dar nu s-a descurajat. A muncit şi a reuşit, iar astăzi se poate lăuda cu un adăpost pentru zeci de copii. Este vorba despre asociaţia Kolping, înfiinţată în 2000 şi botezată cu numele unui preot german de acum 200 de ani care îşi făcuse un scop din ajutorarea tinerilor nevoiaşi. Deviza lui Kolping – „Fiţi părinţi ocrotitori, deveniţi profesionişti în meseria voastră şi fiţi cetăţeni adevăraţi“ – este şi principiul călăuzitor al lui Kiss. „Asociaţia a luat naştere pe 1 martie 2000. Nu ştiam exact ce doream să facem. Au trecut şase luni şi am decis ca activitatea noastră principală să fie ocrotirea copiilor“, povesteşte părintele Kiss.

Acum, la Belfir, sunt 24 de copii în adăpostul ridicat de părintele Kiss. Toţi recunosc că nu e deloc uşor, dar şi o vorbă bună, dacă ai de la cine să o primeşti, îţi prinde bine.

 „Şansele ca aceşti tineri să termine o facultate sunt destul de mici, dar nu sunt excluse. În schimb, pot învăţa o meserie, şi sunt hotărât să-i sprijin“, spune părintele.

Copiii iau cele trei mese zilnice împreună, în sala de mese, alături de părintele Kiss. Se aşază la masă, nu înainte de a spune o rugăciune, aşa cum i-a învăţat preotul, şi de a-i mulţumi Celui de Sus că au ce pune în farfurie. O masă caldă înseamnă enorm pentru aceşti tineri, care sunt conştienţi că fără sprijin ar fi ajuns în centrele de plasament.

Odată aşezaţi la masă, se lasă o linişte de mormânt. În câteva clipe, toţi rostesc aceleaşi cuvinte. Este rugăciunea fără de care nimeni nu se atinge de mâncare. Părintele încearcă să asigure în permanenţă două feluri de mâncare şi chiar un desert.

Când au fost vizitaţi de reporterul „Weekend Adevărul“, tinerii aveau supă de cartofi şi sarmale, iar ca desert – clătite cu gem. Nimeni nu comentează că mâncarea nu este bună, şi nici nu are cum să nu fie. Este gătită cu dragoste de către femeile satului, cele care-l ajută voluntar pe părintele Kiss. Acolo, în acel sat mic, oamenii ştiu ce înseamnă voluntariatul. Ştiu că, fără ajutorul lor, părintele nu s-ar descurca, ştiu că fără ajutorul lor acei copii, şi aşa loviţi crunt de soartă, nu ar avea ce pune în gură.

Acelaşi sfat: Învaţă!

Poveştile celor din acest centru sunt impresionante, la fel cum sunt poveştile tuturor copiilor care au ajuns să se izbească de neajunsuri încă din primii ani de viaţă. Dragostea părinţilor este lucrul care le lipseşte cel mai mult.

Lorant are doar 11 ani şi este plecat de lângă părinţi de trei ani. Când vorbeşte despre ei, ochii îi sunt inundaţi de lacrimi, încearcă să şi le stăpânească şi reuşeşte cu greu. Are nouă fraţi, iar cinci dintre ei sunt cu el, la Belfir. A venit tocmai din Hunedoara, din Valea Jiului, sau Valea Plângerii, cum i se mai spune. Şi-ar dori să se întoarcă, să-şi strângă părinţii în braţe şi să le spună că nu va mai pleca de acolo, că vor trăi toţi împreună fără să mai fie nevoie ca el să le povestească seara despre ce a făcut peste zi.

„Îmi este dor de părinţi. Vorbesc cu ei la telefon în fiecare zi şi mă mai duc în vacanţe. Nu i-am văzut de câteva luni“, ne-a mărturisit Lorant.

Deşi are doar 11 ani, ştie că nu este posibil să revină acasă, s-a obişnuit cu ideea că trebuie să locuiască la Belfir şi se mulţumeşte să le audă vocea la telefon. Perioada Crăciunului nu reprezintă nimic deosebit pentru el. Nu-l interesează cadourile de sub brad, îşi doreşte doar să-şi revadă părinţii. Îşi freacă mâinile şi îi tremură glasul ori de câte ori vorbeşte despre ei. Sfaturile părinţilor sunt mereu aceleaşi: să înveţe. Numai aşa va reuşi să se descurce în viaţă. Este un sfat pe care-l ascultă de fiecare dată şi încearcă să ţină pasul cu şcoala, ba mai mult, este conştient că aceea este şansa lui de a reuşi în viaţă. Nu îşi doreşte haine de firmă, nu îşi doreşte telefoane scumpe sau jocuri pe calculator, aşa cum visează copiii de vârsta lui. Îşi doreşte să ajungă să câştige bani ca să le poată cumpăra părinţilor o casă şi să locuiască împreună cu ei. Să aibă o mamă şi un tată, să fie acolo, lângă el, să le poată spune ofurile şi să se poată bucura cu ei de notele bune pe care le obţine la şcoală.

Telefonul lui Dumnezeu

Silvia are 19 ani şi a rămas fără mamă, după ce o boală necruţătoare a răpus-o. Tatăl nu vrea să audă de ea, deşi a încercat de câteva ori să-l caute. La Belfir se ocupă de gospodărie ori de câte ori este nevoie. Copilăria ei a fost una nefericită, atât ea cât şi mama ei fiind victime ale violenţei domestice. A ajuns din întâmplare la părintele Kiss, în urmă cu opt ani. Acesta este locul unde îşi găseşte liniştea şi alinarea. „Îmi place aici. Ajut la bucătărie, la animale. Am prieteni cu care mă înţeleg bine. Suntem o familie mare“, ne-a mărturisit Silvia.

Este bine totuşi că sunt şi oameni minunaţi în lumea aceasta, iar preotul Kiss este exemplul cel mai clar. Mulţi copii şi-au găsit, în toţi aceşti
ani, sprijin la centrul părintelui Kiss. Preotul îşi aduce aminte de ei şi zice că l-au făcut mândru.

„Am crescut şi am educat cu colegii 100 de copii. Avem la ora actuală şi un pedagog la Salonta, a fost primul care a plecat de aici, avem şi un băiat la facultate la Oradea“, spune preotul romano-catolic. Kiss nu uită să le serbeze zilele de naştere, zilele onomastice sau evenimentele cele mai importante din an.

Cu toate acestea, problemele nu-l ocolesc nici pe părinte. De-a lungul anilor a fost pus în faţa multor situaţii, iar acum încearcă să le facă faţă cu zâmbetul pe buze şi cu speranţa că Dumnezeul o să-l ajute.

„Am avut probleme în urmă cu vreo patru luni. Trebuia să plătim o factură de 450 de lei urgent, în 24 de ore. Nu ştiam de unde să iau bani. Am stat, m-am gândit şi am zis că dau telefoane la persoanele care m-au mai ajutat. Am dat nouă telefoane şi toţi îmi răspundeau că acum nu pot. Am spus: «Doamne, al zecelea număr Tu să-l suni! Eu nu mai ştiu pe cine să sun». Peste câteva ore a venit poşta, iar printre ziare şi facturi era o scrisoare de la o femeie care a trimis asociaţiei 450 de lei. Şi atunci am zis: «Doamne, Tu la milimetru calculezi! Îţi mulţumesc foarte mult»“, povesteşte preotul incredibila întâmplare. ;

Donaţiile sunt principala sursă de venit

Cei 24 de copii trăiesc din donaţiile primite de fundaţia înfiinţată de părintele Kiss. Statul nu a dat niciun leu în afara alocaţiilor pentru cei mici. Unele zile sunt uşoare, altele mai grele, dar luna februarie rămâne cea mai grea de peste an. Atunci se termină proviziile şi nici ajutoare nu mai sosesc.

„Se întâmpla în urmă cu patru ani. Nu aveam ce carne să le pun pe masă copiilor. M-am consultat cu ei, iar unul mi-a spus: «Domnule părinte, sus, în pod, sunt porumbei, ne lăsaţi să-i prindem?». Aşa am reuşit să le asigur masa cu carne pentru două zile“, ne-a mărturisit părintele.

Cu toate problemele şi necazurile, cei de la Belfir sunt ca o familie. Un preot baptist a auzit despre asociaţie şi le-a trimis un miel, au mai primit un purcel şi câteva găini, astfel că acum se pot lăuda cu o mică fermă de animale. Fiecare copil ajută după puteri la treburile gospodăriei.

„Părintele Kiss a făcut toate demersurile necesare pentru ca asociaţia să fie acreditată ca prestator de servicii sociale, tocmai pentru a nu avea probleme cu legea, iar casa a fost declarată centru de îngrijiri de tip familial. Centrul de la Belfir este verificat periodic de către inspectorii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Bihor şi niciodată, până acum, nu s-a găsit vreo neregulă. În acest centru, copiii ajung la recomandarea asistenţilor sociali din primării, care anunţă DGASPC-ul“, a precizat Ştefan Goţia, purtător de cuvânt al DGASPC Bihor.

Chemarea din mină

Preotul Kiss s-a născut într-o familie modestă, cu patru copii, din Târgu Mureş. A fost miner. Ştie ce înseamnă munca în subteran, ştie ce înseamnă să intri în măruntaiele pământului şi să nu mai ieşi ore întregi, să nu te poţi bucura de lumina zilei. A fost ortac cinci ani până într-o zi când a simţit o chemare, o voce care îi cerea să iasă la suprafaţă şi să-şi lumineze semenii. Nu citise până atunci Biblia, se rugase prea puţin, dar acea chemare a fost atât de puternică încât a reuşit să-l convingă să îmbrace haina preoţiei şi să aleagă să-L slujească pe Dumnezeu.

Povestea omului care acum veghează la propriu soarta a câteva zeci de suflete este extrem de interesantă. A lucrat ca electrician în minele de la Lupeni, iar în 17 noiembrie 1989 a scăpat ca prin minune de grăniceri în timpul unei încercări nereuşite de a trece frontiera spre lumea liberă.

 „Am lucrat în mină de la 18 ani până la 23. Mergeam în subteran 400 de metri. Pe atunci nici nu ştiam să mă rog, nici nu citisem psalmi sau Vechiul Testament. Dar de acolo parcă cineva îmi spune că din adâncuri mi se ridică vocea spre cer. Dorinţa asta de rugăciune a plecat din subteran, de  a-i ridica pe acei oameni din subteran“, ne-a mărturisit părintele Kiss.

Au urmat anii de facultate, după care i s-a repartizat o parohie. A ajuns în Belfir. El, tocmai din Târgu Mureş, a ajuns să slujească într-un sat bihorean, un sat de care nici nu mai auzise până atunci!

„În vara lui ’97, episcopul de Oradea, Tempfli Jozsef, mi-a propus parohia din Belfir, care nu mai avea preot de trei ani. Am acceptat, iar de atunci le slujesc romano-catolicilor de aici şi din două sate arădene vecine, Beliu şi Bocsig“, afirmă preotul.

Mai puteţi citi:

Povestea surorilor românce căsătorite cu Ariel Sharon

 

FOTO VIDEO Povestea satului înmărmurit. Alun, ţinutul de poveste cu 80 de case pustii

Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea