INTERVIU Beatrice Rancea, managerul Operei Naţionale din Iaşi: „Soţul meu spune că va scrie o carte cu numele «Beatrice, nevestele mele»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Beatrice Rancea
Beatrice Rancea

Balerina Beatrice Rancea (52 de ani) a vorbit, pentru „Weekend Adevărul“, despre copilărie, carieră, dans, familie, singurătate şi, mai ales, despre ce înseamnă norocul.

Beatrice Rancea petrece zilnic 12 ore în Opera Naţională din Iaşi, instituţie pe care o conduce din 2011. Vorbeşte la telefon, discută cu angajaţii, de la portar la personajul-cheie din ultimul spectacol care e în pregătire, urcă şi coboară scările, îşi stabileşte întâlniri, ţine conferinţe de presă. Nu îşi permite să irosească nicio secundă, are de dus până la capăt încă un proiect care să încarce lumina reflectoarelor de emoţii intense. În cele peste 50 de minute de dialog cu „Weekend Adevărul“, Beatrice Rancea s-a fugărit prin timp copilă, adolescentă, femeie, artistă şi a reuşit să se ajungă din urmă.

A dat clar de înţeles că dansul, munca până la epuizare, seriozitatea, perseverenţa, pactul pe viaţă cu gândul „eu sunt o persoană norocoasă“, pasiunea, autocritica, nonconformismul îi definesc cei 52 de ani pe care i-a trăit cu pofta de a savura clipa şi cu luciditatea gânditorului în perspectivă.


„Weekend Adevărul: Să ne imaginăm că v-aţi propus să regizaţi un film pornind de la ceea ce aţi trăit până în prezent. Ce abordare aţi alege, cum aţi începe şi pe cine aţi distribui în roluri-cheie?
Beatrice Rancea: Soţul meu are o vorbă foarte amuzantă: prietenilor şi cunoscuţilor le spune că va scrie o carte cu titlul „Beatrice, nevestele mele“. Şi ne tot imaginăm cum ar fi această carte. Evident, m-aş gândi să fie un film care să aibă foarte mult umor, în primul rând, pentru că, dacă nu traversăm viaţa cu umor, am lua nişte lovituri mult prea dureroase. Apoi să fie cât mai veridic şi să transmită cât mai mult din emoţiile, din trăirile care m-au însoţit în viaţă, în timp ce am montat, în timp ce am lucrat, în timp ce am dansat, în timp ce m-am căsătorit, am divorţat, iar m-am căsătorit, în timp ce ne-am crescut căţeii, ne-am mutat la ţară. Personaje-cheie? Evident, mama mea, alături de care am trăit toată viaţa, pentru că părinţii mei s-au despărţit de când eram mică şi mama s-a ocupat de mine şi m-a îngrijit, motiv pentru care acum, în ultimii ani, mi-a reproşat faptul că ea nu şi-a refăcut viaţa după divorţ, întrucât singura preocupare a fost să fiu eu foarte bine. Şi acum, când sunt plecată sau când nu stau lângă ea, e tot timpul singură. E foarte greu, când stai atât timp lângă un om, 50 de ani, şi pe urmă pleacă. Apoi, alt personaj-cheie ar fi soţul meu. Şi căţeii noştri, mătuşa mea şi unchiul meu, ultimele rude pe care le mai avem. Şi m-aş gândi cu foarte mult drag la sutele de artişti cu care am lucrat. Aş avea foarte multă lume. Când trebuie să alegi pe cineva e foarte greu.

Care este prima imagine a lui Beatrice Rancea despre sine?
Prima imagine este cu mine muncind. Dansul este o profesie pe care o exersezi de mic, e un sport de performanţă. Începi de pe la 4 ani baletul. Iar eu, de la 4 ani până prin clasa a opta, nu am fost la niciun „ceai“, la nicio petrecere, mi-am văzut numai de studiu şi de dans. Am luat, câteodată, lucrurile mult prea în serios, pentru că am considerat că, în afară de muncă, seriozitatea este un atu important, primordial pentru un artist.

„Am jucat fotbal, nu am avut niciodată păpuşi"

Cum a fost Beatrice Rancea copil?
Am jucat fotbal, nu am avut niciodată păpuşi, am avut numai animăluţe, de când m-am născut am avut căţei, arici, broaşte ţestoase, pisici, iepuri, şoricei, tot ce se putea. Mă băteam cu ţiganii din cartier, motiv pentru care mama primea tot timpul reclamaţii: câte cămăşi rupeam sau ce mai păţeau cei cu care intram în altercaţii. Eram un copil dinamic, niciodată nu ascultam de nimeni. M-a lovit şi maşina odată, chiar în faţa casei. Altă dată am căzut din salcie şi mi-am spart nasul. Multe am păţit.

De la 7-8 ani până la 30, permanent în operă

Beatrice Rancea FOTO Paul Buciuţa

Care erau monştrii şi eroii copilăriei dumneavoastră?
Mi-a fost tot timpul frică de întuneric. Mă gândeam că pe întuneric poate să apară cineva de după uşă, de sub pat. Din păcate, aveam o femeie care m-a îngrijit o perioadă şi care îmi spunea tot felul de poveşti cu strigoi, cu fantome. M-au marcat foarte tare mulţi ani. În ceea ce priveşte eroii copilăriei, mă uitam, evident, cu admiraţie la balerinii pe care începusem să îi cunosc, erau ca nişte idoli. În momentul în care primeai nişte poante (n.r. - poziţii în baletul clasic, care constau în ridicarea şi deplasarea pe vârful degetelor şi cu falangele bine întinse, cu ajutorul unor pantofi speciali legaţi de gleznă. Sursa: DEX '98) cadou de la o balerină care le abandona după spectacol, le păstrai de parcă aveai cine ştie ce trofeu.

La ce vârstă aţi intrat în această lume a baletului, a poantelor abandonate-trofeu?
La 4 ani am început să dansez şi la 7-8 ani eram în spectacolele Operei, făcând figuraţie pentru copii. Din momentul ăla, până la 30 de ani, am fost permanent în Operă.

Se regăsesc aceşti monştri şi eroi în creaţiile dumneavoastră?
Da, monştrii şi eroii nu ne părăsesc niciodată, transpar tot timpul, chiar dacă avem senzaţia că am scăpat de ei sau că ştim să le administrăm just prezenţa în subconştientul nostru. Iar când eşti artist, apelezi, într-un fel, la memoria copilăriei.

Care sunt primele cuvinte care vă vin în minte când spuneţi „femeie“?
Femeia înseamnă tot, femeia e tot ce ne înconjoară, chiar dacă misoginii spun altceva. Iar feminitatea este un atu important pentru o femeie. Oricât de dură, de severă, de impenetrabilă ar fi o femeie, feminitatea trebuie să transpară.

Femeia înseamnă tot, femeia e tot ce ne înconjoară, chiar dacă misoginii spun altceva. Iar feminitatea este un atu important pentru o femeie.

Beatrice, o micuţă balerină, în clasa I FOTO Arhivă personală

Beatrice Rancea

„Pentru că am crescut fără tată, mi-am dezvoltat o foarte puternică latură masculină“


Care sunt cele mai importante lucruri despre viaţă şi despre oameni pe care le-aţi învăţat de la cea care v-a crescut?
Mama, în primul rând, nu mi-a impus niciodată ce să fac. Nu am luat niciodată bătaie. Tot timpul am făcut ce am vrut. Nu am fost un copil care să aibă tentaţii. Cu toate că mama fuma, de exemplu, eu niciodată nu am fumat. Până la 30 de ani, când am terminat cu dansul, nu am consumat alcool, pentru că baletul e un sport de performanţă, îţi trebuie un regim de viaţă strict. După 30 de ani, nu am mai putut face performanţă, dar mai fac şi acum roluri de teatru-dans, roluri de compoziţie. Nu am avut probleme cu prieteni, cu băieţi. În general, mama m-a lăsat să aleg eu, nu m-a învăţat ceva anume. Iar pentru că am crescut fără tată, mi-am dezvoltat şi o foarte puternică latură masculină. Parcă bărbatul în casă eram eu. Mama e o persoană foarte delicată, fragilă, e blondă, cu ochii albaştri. Eu zic că nu semănăm absolut deloc. Îmi pare rău că nu am şi eu ochii albaştri ca ea. Evident, pe copil dacă îl pui să nu facă ceva, exact aia face. Şi atunci, psihologic, mama a avut o tactică extraordinară cu mine, pentru că mi-am făcut un drum şi mi-am creat eu nişte rigori. Asta mi-a prins foarte bine, pentru că nu mi-au fost impuse din afară. Am ştiut singură să îmi fac un regim de viaţă, de somn, de activitate. Mă restricţionam foarte bine eu pe mine. Dacă nu intram în această lume senzaţională a dansului, poate că nu aveam atâta disciplină, rigoare. Eu sunt cel mai dur judecător al meu. Mie nu trebuie să îmi spună altcineva că nu am făcut ceva bine, pentru că am foarte multe procese de conştiinţă când simt că nu a ieşit ceva cum trebuie sau cum mi se părea mie că trebuie să iasă.

În momentul în care primeai nişte poante cadou de la o balerină care le abandona după spectacol, le păstrai de parcă aveai cine ştie ce trofeu  


Mama lui Beatrice Rancea, Zoe Jurian, are un adevărat altar închinat fiicei sale FOTO Marian Iliescu

Beatrice Rancea

Cea mai frumoasă lecţie de viaţă

Ce relaţie aţi avut dumneavoastră cu bunicii?
Cu bunica am avut o relaţie senzaţională pentru că era o persoană extraordinar de dinamică, extraordinar de veselă. Vacanţele mi le petreceam împreună cu ea. Din păcate, pe bunicul (vorbesc aici de bunicii din partea mamei) l-am cunoscut foarte puţin, pentru că a murit când eu eram foarte mică. Din memoria mea nu pot extrage foarte multe amintiri legate de el. Era un suflet mare de artist, terminase şi Conservatorul, pe lângă ingineria pe care o practica. Mai cânta la instrumente, ştia foarte multe limbi străine. Dar bunica mea a fost un personaj cu o poveste de viaţă extraordinară. Din păcate, a murit. Ea m-a învăţat rugăciunile de când eram foarte mică, prima fiind „Înger, îngeraşul meu“. Şi m-a mai învăţat ca niciodată să nu spun „eu nu am noroc“ sau „nu am avut noroc“, pentru că, atunci, norocul pleacă. Tot timpul să îl chemi şi să spui: „Ce noroc am, sunt o persoană atât de norocoasă!“. A fost cea mai frumoasă lecţie de viaţă, pe care o respect şi acum.

Beatrice Rancea

Când şi-a dat seama Beatrice Rancea ce vis ar vrea să urmeze în viaţă?
De foarte mică, pentru că iubeam dansul, deşi, la început, toată familia îşi dorea să fac altceva, altă meserie. Orice familie îşi doreşte ca un copil să aibă o meserie, să urmeze o facultate. Din păcate, când m-am apucat eu, nu exista o facultate, ci doar Liceul de Coregrafie. Mama, fiind berbec, foarte căpoasă, nu şi-a băgat familia în seamă şi m-a ţinut la balet, la dans. Era foarte greu, până în anii ’90 balerinele erau privite altfel decât cum sunt, de fapt.

Beatrice Rancea a fost o balerină de o frumuseţe aparte FOTO Arhivă personală

Mama a încercat să îşi proiecteze asupra dumneavoastră propriile aşteptări în ceea ce priveşte viitorul profesional sau aţi fost lăsată să vă faceţi propriile alegeri?
Şi-a dorit foarte mult să fac dans. După Liceul de Coregrafie, am avut tentaţia de a da la Drept, pentru că există în mine şi un justiţiar, leu fiind, dar am mers mai departe cu dansul.
Exersând pentru un spectacol,în tinereţe

„Am fost de 13 ori pe masa de operaţie“

Un flash din primii ani de viaţă, care vă străbate din când în când memoria, aveţi?
Nu, nu cred că am. Pentru că am avut foarte multe emoţii foarte puternice şi mi-ar fi greu să aleg.

Dar prima amintire despre mama, un zâmbet, o privire, un gest?
Eu am fost un copil foarte energic şi, de fiecare dată când apăream acasă, ori apăream cu piciorul în ghips, ori mă îmbolnăveam. Şi simţeam că mama este cea care, indiferent ce mi s-ar întâmpla, ştie să facă ceva care să mă pună pe picioare. Aşa, ca picanterie, am fost de 13 ori pe masa de operaţie, am foarte multe intervenţii chirurgicale. Norocul meu a fost că mama, cadru medical, era tot timpul lângă mine. Cei de la Spitalul Colentina, unde mama lucra, m-au îngrijit de când eram mică până la ultimele cinci operaţii pe care le-am avut la genunchi, operaţii care au şi pus capăt carierei mele de balerină.

„Am fost o răzvrătită. Şi în Operă la fel“

„Weekend Adevărul“: Credeţi în puterea exemplului, a modelului?
Beatrice Rancea: Nu. Iubeam enorm anumite balerine pe care le vedeam pe scenă, dar nu am avut modele, doar am admirat. Foarte ciudat, eu nu am fost niciodată invidioasă pe altcineva. Mi se pare aberant să fii invidios pe un om căruia îi dă Dumnezeu altă conformaţie. De exemplu, eu niciodată nu am putut să dansez Lebăda Albă, am dansat numai Lebăda Neagră. Şi toată viaţa am visat să fiu şi eu o silfidă, diafană, fragilă. Dar am avut altă conformaţie. Când eram la Regie de Teatru, atât de frumos vorbeam despre examenele colegilor mei, în momentul în care îmi plăcea ceva, îi ajutam, jucam în piesele lor, dacă le lipsea un interpret, încât toată lumea se mira. La un moment dat, mă gândeam că poate e un minus pentru tine ca artist să nu fii invidios sau gelos. Dar eu nu am fost invidioasă pe creatorii mari, pentru că nu poţi să ai decât respect pentru oamenii de la care ai de învăţat. Nu am încercat niciodată, dacă mi-a plăcut ceva, să minimalizez succesul, din invidie.

„Am avut cea mai mică notă la purtare: şase"

Cum era Beatrice Rancea elevă?
Groaznică. Fiind la Liceul de Coregrafie, dansul avea prioritate faţă de cultura generală. Eu uram chimia, matematica, fizica. Erau nişte materii pe care nu le înţelegeam. Mi-au plăcut la nebunie, însă, istoria, geografia, limba română. Am avut şi note de doi. În clasa a douăsprezecea, m-am dus la şcoală cu unghiile de la mâini şi de la picioare verzi. Era vară. Îmi desfăcusem uniforma şi aveam franjuri, în loc de tiv. Am fost în careul şcolii şi am avut cea mai mică notă la purtare: şase. Am fost o răzvrătită. Şi în Operă la fel. Au fost ani în care nu am dansat cât aş fi putut dansa pentru că mi se spunea că am gura foarte mare, nu eram nici membră de partid, nici membră UTC şi nu puteam fi cantonată sau strânsă în niciun fel. Nu am fost luată în turneele Operei din străinătate pentru că se spunea că fug şi nu mă mai întorc.

Într-un singur turneu am fost cu Marinel Ştefănescu şi cu Liliana Cosi, dar nu avea nicio legătură cu Opera. Dacă nu îmi convenea ceva, nu puteam să tac. Dacă voiam să îi transmit directoarei Operei ceva, le spuneam oamenilor ei ceea ce voiam să audă ea şi ei o informau. Făceam totul demonstrativ şi, chiar dacă ştiam că îmi face rău, mă gândeam că poate nu sunt singura.

Beatrice Rancea

Întruchipând Toamna, în „Anotimpurile“ lui Vivaldi FOTO Arhivă personală

Cum a fost pentru dumneavoastră adolescenţa, perioada în care aţi urmat cursurile Liceului de Coregrafie?
A fost o perioadă importantă în dezvoltarea noastră ca dansatori, motiv pentru care, eu mă trezeam la şase dimineaţa, la şapte plecam la şcoală, de la opt la zece aveam studii la Operă. După aceea, începeau materiile de cultură generală, după care reveneam şi studiam dans până pe la opt, nouă seara. Câteodată, dormeam în picioare, cu ciorapii îmbibaţi de burov, o substanţă care dezumfla picioarele şi calma durerile provocate de statul încontinuu în poante. Încercam să fac şi înot, puţin tenis, mă duceam la sală pentru a-mi dezvolta rezistenţa pentru dans. În vacanţe, plecam la bunica mea la Constanţa şi lucram, făceam studii şi pe perioada vacanţei cu Opera din Constanţa. Sau, când rămâneam în Bucureşti, cu Opera din Bucureşti. Repet, până am intrat, la 18 ani, în Opera din Bucureşti nu am fost la nicio petrecere, la niciun chef, mi-am văzut numai de studii şi de dans.

„Să fii pe scenă singură şi să cazi e ceva sinustru“

Ce aţi simţit prima dată când aţi urcat pe o scenă?
Au fost nişte emoţii extraordinare. Eu am urcat pe scenă de când eram mică, dar prima intrare singură pe scenă a fost într-un concurs la care participam cu Liceul de Coregrafie. Concuram cu Liceul de Coregrafie din Cluj. În Bucureşti şi în Cluj erau singurele licee de coregrafie din acele momente. Şi, în clasa a noua, la prima ediţie a acestui concurs foarte important pentru noi, am fost eu. Aveam de executat două variaţii. La prima săritură, am căzut în fund. Un sfert de variaţie eram pe jos, nu ştiam cum să mă ridic mai repede. A fost groaznic pentru mine acest prim pas pe scenă singură. Stomatologul meu, un mare stomatolog pe atunci, a fost foarte drăguţ. Era în sală şi, în timp ce eu plângeam în hohote, el mi-a spus: „Stai liniştită! Să ştii că şi eu când am intrat prima dată în sala de operaţii la Medicină, am leşinat. Şi uite unde am ajuns. Poate e de bun augur căzătura asta“. Nu o să uit niciodată. Să fii pe scenă singură şi să cazi e ceva sinistru.

„Am avut multe roluri cu multă tehnică"

Din momentul în care v-aţi decis să faceţi coregrafie, în ce rol vă vedeaţi irezistibilă?
Şi în teatru, şi în balet e la fel, exact ce nu ţi se potriveşte, aia îţi doreşti să faci. Eu am avut întotdeauna roluri cu foarte multă tehnică, roluri de forţă şi mi-am dorit să dansez şi opusul. Mi-aş fi dorit să pot fi şi eu o fragilă prin scenă, dar nu aveam cum. Toate rolurile le-am iubit, dar unul care mi-a marcat foarte mult existenţa de dansatoare a fost cel pe care l-am lucrat cu dansatoarea Mihaela Atanasiu, o mare coregrafă din Iaşi ajunsă la Bucureşti. Mi-a oferit, la 24 de ani ai mei, rolul mama Ase din „Peer Gynt“. A fost o mare creaţie, nu doar tehnică, ci şi interpretativă, pentru că începeam spectacolul cu o mamă tânără şi îl terminam cu ea foarte bătrână, aşteptându-l pe Peer Gynt, copilul, să îi moară în braţe. Evident, eu îi tot spuneam coregrafei să mă distribuie şi pe mine în rolul logodnicei lui Peer Gynt, pentru că ea era delicată şi firavă.

Aveţi vreun artist care vă obsedează pe termen lung?
De multe ori, mă gândesc la o mare prim-balerină pe care am avut-o, Magdalena Popa. Chiar dacă Magdalena nu a lucrat cu mine sau ne-am întâlnit foarte puţin, toată copilăria mi-a fost marcată de spectacolele ei. Bine, nu vreau să se supere alţi artişti. Am avut şansa să merg într-un turneu în Brazilia cu un mare dansator al nostru, Marinel Ştefănescu, un om fantastic de devotat scenei de la care am învăţat ca balerină foarte mult. Am avut o relaţie specială şi cu Ştefan Bănică, alături de care am jucat în „Peer Gynt“. Am avut şansa unor mari întâlniri în viaţă. Nu o să o uit niciodată, cât voi trăi, pe Magdalena Popa în „Carmen“.

Eu niciodată nu am putut să dansez Lebăda Albă, am dansat numai Lebăda Neagră. Şi toată viaţa am visat să fiu şi eu o silfidă, diafană, fragilă.
Câteodată, dormeam în picioare, cu ciorapii îmbibaţi de burov, o substanţă care dezumfla picioarele şi calma durerile provocate de statul încontinuu în poante.
image

Una din două

n Regie de teatru sau de televiziune?

n De teatru.

n Vals sau tango?

n Tango.

n Policrom sau monocrom?

n Policrom.

n Apus sau răsărit?

n Apus.

n Jazz sau muzică clasică?

n Muzică clasică.

n Jean-Paul Gaultier sau Alexander McQueen?

n Jean-Paul Gaultier.

n Cafea sau ceai negru?

n Cafea.

n Câine sau pisică?

n Câine (foarte greu de ales).

n Motocicletă sau maşină decapotabilă?

n Maşină decapotabilă.

n Cehov sau Shakespeare?

n Shakespeare.

n „Idiotul“ sau „Fraţii Karamazov“?

n „Idiotul“.

n Umor englezesc sau pe înţelesul tuturor?

n Pe înţelesul tuturor.

n Bach sau Beethoven?

n Bach.

n Rochie midi sau maxi?

n Maxi.

n Autocritică în cantităţi neglijabile sau considerabile?

n Autocritică în cantităţi considerabile.

n Monarhie sau republică prezidenţială?

n Monarhie.

n „Trăieşte clipa!“ sau „Gândeşte în perspectivă!“?

n Nu se poate şi/şi, nu? „Gândeşte în perspectivă!“

„Dacă am putea să mutăm Opera din Iaşi la Bucureşti ar fi foarte bine“

Vă mutaţi dintr-un loc într-altul, faceţi naveta, în prezent, între Iaşi şi Bucureşti, dar aţi locuit şi în Constanţa. Vă legaţi uşor de oameni, de locuri?
Eu, în general, peste tot unde am fost montată, m-am dus pentru că am simţit că locul are o energie bună şi că mă simt bine. Din păcate, am refuzat foarte multe invitaţii. În Constanţa m-am dus să preiau Teatrul Naţional pentru că e şi oraşul copilăriei mele. Din primul moment în care am ajuns în Iaşi, prin anul 2000, cred, m-am îndrăgostit de acest oraş. Aşa că nici nu m-am gândit să nu vin de fiecare dată când am fost invitată aici să lucrez. Evident, mă duc într-un oraş şi pentru oamenii pe care îi găsesc acolo. Un oraş fără oameni nu are suflet.

„Iaşiul este un oraş unic"

Ce iubiţi la Iaşi?
Îi iubesc, în primul rând, pe colegii mei din Operă. Sunt nişte artişti extraordinari, nişte oameni cu care lucrez foarte bine în toate compartimentele şi pe care nu i-aş înlocui cu nimeni. Dacă am putea să mutăm Opera din Iaşi la Bucureşti ar fi foarte bine, pentru că am fi cei mai buni.

Care credeţi că sunt şansele acestui oraş de a deveni Capitală Culturală Europeană?
Cât priveşte titlul de Capitală Culturală Europeană, cred că Iaşiul are şanse. Dacă nu am considera că are şanse, nici nu am mai intra în competiţie. Iaşiul este, oricum, un oraş unic.

Aveţi locuri pe care le vizitaţi când treceţi printr-un moment mai dificil, când simţiţi nevoia să vă încărcaţi pozitiv?
Din păcate, nu prea am timp. Este al patrulea an când nu reuşesc să văd, să miros teii înfloriţi în Copou. Nu am ajuns, încă, până acolo. Stau câte 12 ore în Operă. Câteodată, mai fug pentru o zi sau pentru câteva ore, până acasă la noi, la Bucureşti, lângă Bucureşti, mai exact, unde ne-am mutat, să îmi văd căţeii care mi-au rămas acolo. Mi-e foarte bine şi îmi încarc bateriile în momentul în care pot să stau cu soţul meu, cu Doru. Şi el are spectacole, are un program foarte încărcat, dar măcar o zi dacă vine şi stă cu mine îmi prinde foarte bine, pentru că e un om foarte tonic, foarte pozitiv, un om vesel, care îţi încarcă bateriile. Eu am căderi. Chiar dacă par o persoană foarte puternică, foarte dură, am o fragilitate aparte. Şi soţul meu mă ajută cel mai bine în momentele de cădere.

„Dacă stau trei zile, devin depresivă"

Credeţi în prieteniile pe viaţă, sunt oameni în viaţa dumneavoastră care v-ar susţine indiferent ce s-ar întâmpla?
Din păcate, am fost lovită de cei mai buni prieteni ai mei. Eu cred că am învăţat cum să mă menajez să nu mai am asemenea experienţe neplăcute. Dar cred în prietenii pe viaţă, pentru că acelea sunt adevăratele prietenii, cele care rezistă şi la bine, şi la mai puţin bine. Eu sunt un prieten care atunci când e sunat, la orice oră din zi şi din noapte, vine după tine să te ajute. Nu ştiu dacă e foarte bine aşa. Sunt personaje care nu apreciază sau cu care nu merită să fii aşa.

Care sunt principalele calităţi care au ajutat-o pe Beatrice Rancea să-şi construiască drumul în viaţă?
Nu ştiu dacă e o calitate, dar întotdeauna trebuie să muncesc, nu pot să stau, spre deosebire de soţul meu, care spune: „Vai, dacă aş avea liber, aş sta, aş admira natura, aş picta“. Eu, dacă stau trei zile, devin depresivă. Deci răspunsul este: munca şi seriozitatea. Sunt o persoană pe care a ajutat-o Dumnezeu să nu facă compromisuri. Nu am fost în situaţii-limită, în care să accept orice, numai să pot să evoluez în vreun fel. Indiferent de consecinţe, am făcut numai ce am crezut că este corect să fac. Dar sunt un om căruia nu i-a fost niciodată ruşine de ce a făcut, când am rămas eu cu mine şi m-am uitat în oglindă. Nu am greşeli majore pe care să mi le reproşez.

Dar care au fost trăsăturile de caracter care v-au pus piedici?
Calităţile îmi pot fi şi defecte uneori. În momentul în care eşti un om mult prea corect, mult prea muncitor, perfecţionist, este foarte greu pentru tine, dar mai ales pentru cei din jur. Niciodată nu cred că am făcut cât trebuia de bine, cât trebuia de mult, tot timpul trebuie să îmi reproşez ceva. Am un simţ autocritic extrem de dezvoltat, foarte periculos.

„Am stat într-o garsonieră depresivă, pentru că nu avea nici pat, ci doar o masă, o saltea şi un televizor“

image

„Weekend Adevărul“: Care sunt ingredientele succesului unui manager al unei instituţii culturale?
Beatrice Rancea: Trebuie o devoţiune totală pentru ceea ce ţi-ai propus să faci. Este o menire pe care o ai. Să ţii în mână destinul unor oameni şi al unei instituţii nu mi se pare un lucru de joacă. Ăsta este motivul pentru care, de când sunt aici, eu nu am montat, nu am plecat, sunt în Operă de dimineaţa până seara.

Exersând pentru un spectacol în tinereţe FOTO Arhiva personală

Ce apreciaţi la oamenii cu care lucraţi, pe care îi implicaţi în proiectele dumneavoastră?
În primul rând, să îşi iubească meseria, să fie artişti, indiferent de domeniu. E foarte important să ai un suflet de artist, nu să vii, să semnezi condica, să execuţi şi să pleci. Roboţeii nu au ce căuta în relaţia cu mine. Iubesc artiştii, indiferent de domeniu. Şi un contabil poate să aibă un suflet de artist, un director economic. Oamenii mei trebuie să îşi dorească să se perfecţioneze, să nu lase să treacă timpul peste ei, considerând că sunt foarte buni şi să rămână permanent cu aceeaşi impresie.

Dar în munca de regizor ce vă inspiră? Ce vă apropie de un text, de un compozitor, de un autor?
În momentul în care am părăsit Opera, mi-am spus că nu aş mai reveni ca regizor decât dacă aş monta Wagner şi Mozart. Şi iată că au fost exact propunerile pe care le-am primit de la Opera din Bucureşti şi de la Opera din Iaşi. Textele mi le aleg în momentul în care le lecturez şi am şase-şapte flash-uri care îmi vin în minte. Mi-am dorit, toată lumea îşi doreşte, şi am avut şansa să montez mult Shakespeare, Cehov.

Niciodată să nu te aştepti de la cineva să îţi ofere pe cât ai dori tu să primeşti. Trebuie să iei de la fiecare cât poate să îţi dea

În ce momente consideraţi că sunt emoţiile distructive pentru un artist?
În momentul în care eşti pe scenă şi acele emoţii te sufocă, te doboară fizic, vocal. Există o barieră foarte fragilă între a fi sufocat de emoţii şi a exploda ca interpret, în momentul în care acele emoţii se transformă şi devin constructive.

„Devin depresivă dacă sunt singură"

Din momentul în care aţi preluat conducerea Operei Naţionale Române din Iaşi aţi reuşit să duceţi la îndeplinire multe proiecte în premieră. Ce vă motivează să alegeţi căi nebătătorite?
În primul rând, mi-am dorit foarte mult să promovăm tineri solişti, pentru că trebuie neapărat pregătită garnitura care va rămâne şi care va duce mai departe destinele Operei. Mi-am dorit
să-i aduc aici pe cei mai buni creatori, de la regizori, pictori de costume, de decor pe care îi ştiu, oameni cu experienţă şi cu o carieră la nivel internaţional. Tot ce mi-am imaginat eu că poate să fie mai bine pentru colectivul Operei şi pentru această instituţie, asta am făcut. Am şi şansa de a cunoaşte foarte mulţi oameni talentaţi, cu care am rămas în relaţii foarte bune şi care vin, în momentul în care îi invit, cu toate că au programe foarte încărcate în străinătate.

Beatrice Rancea

Cum găsiţi echilibrul între planul personal şi cel profesional?
Personal, e un dezechilibru. E foarte greu să pleci de acasă, să îţi abandonezi soţul, familia, tabieturile unei case pe care ai muncit să o ai. În primii doi ani, am stat într-o garsonieră depresivă, pentru că nu avea nici pat, ci doar o masă, o saltea şi un televizor. Mi-a fost foarte greu. Sunt un om foarte legat de casă, de familie, nu îmi place să stau singură, urăsc singurătatea. Sunt oameni cărora le place singurătatea sau au nevoie de momente în care să fie singuri.

Eu devin depresivă dacă sunt singură. Şi am avut momente foarte grele. Chiar dacă în Operă sunt înconjurată de foarte multă lume, în momentul în care pleci acasă şi eşti singur, nu ai cu cine vorbi, stai şi te uiţi la televizor, citeşti sau vorbeşti la telefon. Sau dacă ai o zi liberă, practic, nu ai ce face. Dar ca să compensez, vorbesc foarte mult la telefon cu soţul meu, cu mama. Nu regret, nu îmi pare rău, dar mi-a fost foarte greu personal în perioada asta de când sunt managerul Operei Naţionale Române din Iaşi. E foarte greu să pleci de acasă, să îţi abandonezi soţul, familia, tabieturile unei case pe care ai muncit să o ai.

Beatrice Rancea (foto sus), alături de soţul său, Doru Rancea FOTO Arhiva personală

Practic, nu mai aveţi timp pentru dumneavoastră, pentru tabieturi, pentru micile bucurii cotidiene...
Nu, evident nu mai am timp. De-abia apuc să fug 20 de minute să îmi fac manichiura şi pedichiura. La un moment dat, nici pentru asta nu mai aveam timp şi venea la birou doamna care se ocupa.

„Nu există să nu fie şi bine după rău"

Într-un alt interviu pe care l-aţi dat spuneaţi că „în viaţă, trebuie să fii în stare să o iei de la capăt“. Când aţi simţit că trebuie să o luaţi de la capăt şi ce v-a determinat să fiţi în stare?
Când am avut accidentul la genunchi, la 30 de ani, şi am realizat că nu o să mai pot dansa niciodată, nu ştiam să fac altceva, pentru că nu mi-am propus, am mai spus asta. Niciodată nu mi-am propus să fiu creator, să montez, nu m-aş fi aşteptat să mi se termine atât de brusc cariera de dansatoare. Şi m-a ajutat ce m-a învăţat bunica mea: să nu spui niciodată că nu ai noroc, faptul că am gândit că tot răul este spre bine. Nu există să nu fie şi bine după rău, indiferent cât de lungă ar fi acea perioadă de rău prin care trebuie să treci. Tot timpul, în spatele unui rău, există un mare bine. Acesta a fost, cred, cel mai dificil moment. Aşa, că te trădează prietenii, că sunt oameni în care ai investit foarte mult şi realizezi după mult timp, cu toate că ai sacrificat nişte lucruri pentru ei, că nu au meritat, asta simţi de multe ori în viaţă. Astfel de momente trec. În plus, datorită acestor experienţe, am mai învăţat un lucru bun. Niciodată să nu te aştepţi de la cineva să îţi ofere pe cât ai dori tu să primeşti. Trebuie să iei de la fiecare cât poate să îţi dea.

Cu ce nu vă puteţi împăca la societatea în care trăiţi, la oamenii din jur?
Nu mă pot împăca cu faptul că artiştii sunt atât de puţin băgaţi în seamă, artiştii, în general, şi, în mod special, artiştii de operă. Artiştii în România, sportivii, oamenii care practică ce au iubit foarte mult de mici rămân, la un moment dat, abandonaţi. Sunt mari, mari artişti care au sfârşit prin spitale. Dacă noi am fi plătiţi pentru cât muncim la un spectacol, la un standard internaţional, am avea bani pentru o bătrâneţe decentă, o bătrâneţe în care poţi să supravieţuieşti. Dar mi se pare revoltător pentru o societate ca artiştii să strângă bani să îşi salveze un coleg pe care l-a uitat toată lumea. Şi mă mai întristează, păstrând proporţiile, lipsa de sensibilitate şi umanitate faţă de animale.

Când am avut accidentul la genunchi, la 30 de ani, şi am realizat că nu o să mai pot dansa niciodată, nu ştiam să fac altceva, pentru că nu mi-am propus.

„Nu mai voiam să fiu manager“

Ce iubiţi, dincolo de oameni şi de meserie?
Iubesc natura, animalele, tot ce ne-a dat Dumnezeu pentru a ne face viaţa mai frumoasă. Din păcate, noi ne batem joc de o floare, de un animăluţ care ne binedispune.

Aveţi regrete pe care le mai întâlniţi în câte un vis sau în momentele de autoanaliză sau sunteţi împăcată cu deciziile pe care le-aţi luat în viaţă?
Nu, eu nu am regrete.

„Am suferit, într-un fel, că nu am mai regizat"

V-aţi visat vreodată destinul altfel?
Nu, pentru că mi se pare o ispită să ajungi undeva şi să ai decepţia că nu eşti acolo unde nu ţi-a fost dat să fii. Eu cred că fiecare dintre noi este acolo unde trebuie să fie, vine pe lumea asta cu o menire sigură. Da, sigur, mi-a părut rău, am suferit, într-un fel, că nu am mai regizat, că am dansat prea puţin, că am avut în ultimul timp puţin contact cu scena în calitate de creator. Din păcate, ca manager, trebuie să stai mult la birou. Şi nu, nu regret că, deşi am cochetat cu ideea de a deveni şi avocat sau procuror, nu am mers pe drumul acela, în paralel. Nu aş fi avut timp să fac ambele meserii la fel de bine.

Beatrice Rancea FOTO Paul Buciuţa

V-ar fi greu să vă despărţiţi de Iaşi şi să vă îndreptaţi spre alte orizonturi?
Niciodată nu am forţat lucrurile pentru a ajunge undeva. Cum s-a întâmplat şi cu emisiunea „Dansez pentru tine“. Nici nu ştiam că există, pentru că nu mă uitam la televizor. A trebuit, în momentul în care am intrat în juriu, în al treilea sezon, să mi se dea nişte DVD-uri să văd despre ce este vorba. Eu am considerat tot timpul că, dacă ţi-e dat să fii undeva, dacă Dumnezeu ştie că trebuie să ajungi într-un loc, ţi se croieşte drum ca să ajungi acolo. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge managerul Operei din Iaşi. Nici nu mai voiam să fiu manager, după ce plecasem doi ani de acasă la Teatrul Naţional din Constanţa. Îmi doream să montez şi să îmi reiau profesia pe care o am acum, cea de regizor. Până la această „Traviata“ din 2014, de la Iaşi, nu am mai montat de trei ani şi mai bine, de când sunt aici. Eu cred că acolo unde trebuie să fii, acolo ajungi. Acum, cel puţin, mă gândesc că dacă trebuie să rămân mai departe aici, după ce mi se termină mandatul la anul, probabil că o să rămân. Dacă Dumnezeu ştie că trebuie să ajung în altă parte, voi pleca de aici şi voi ajunge acolo unde trebuie.

De retras, nu vă veţi retrage prea curând...
A, de retras, în nici un caz! Soţul meu mai are nostalgii din astea, să plece, să se retragă undeva, pe munte. Eu nu, în nici un caz.

„La «Dansez pentru tine», câteodată, nu vizionam  filmele de prezentare“

Aţi fost ani de zile membră în juriul unei emisiuni de televiziune foarte îndrăgită de public, „Dansez pentru tine“. Ce iubiţi la televiziune, ce v-a apropiat atât de mult de această lume a show-ului live de televiziune?
În primul rând, eu am făcut multă televiziune ca dansatoare. Am foarte multe momente filmate până în 1990. Emisiunea asta m-a impresionat foarte tare pentru că acei oameni care vin să danseze vin pentru un caz, dansează pentru cineva care este într-o suferinţă. Câteodată, nici nu vizionam filmele de prezentare pentru că erau nişte oameni cu o situaţie dramatică. Mi-a plăcut, însă, că s-a îmbinat dansul cu show-ul de televiziune, cu dorinţa de a salva nişte vieţi.


În juriul de la "Dansez pentru tine", alături de dansatorul Mihai Petre FOTO Adevărul

Beatrice Rancea

Cum v-a schimbat această emisiune?
Când spui că ai multe probleme şi când vezi cu ce se confruntă alţii, în special probleme de sănătate, îţi dai seama că nu eşti chiar atât de lovit. Impresionante au fost caravanele în care mergeam. Au venit foarte mulţi oameni bolnavi pentru a fi aleşi să participe la emisiune. Te lovesc foarte tare emoţional suferinţa şi boala, văzute pe viu, existente într-o lume fără bani.

CV: Regizor, coregraf, interpret, scenarist, dramaturg

Numele: Beatrice Rancea

Data şi locul naşterii: 19 august 1961, Bucureşti

Starea civilă: căsătorită cu actorul Doru Rancea

Studiile:

  • 2009 - prezent: doctorand la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti.
  • 1991-1996: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Facultatea de Teatru, secţia Regie de Teatru.
  • 1990-1991: UNATC „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Facultatea de Teatru, secţia Coregrafie.
  • 1976-1980: Liceul de Coregrafie, Bucureşti.

Cariera:

  • 2011-prezent: manager Opera Naţională Română din Iaşi.
  • 1992-prezent: regizor de teatru, TV, cinema, coregraf, interpret, scenarist, dramaturg.
  • 2008-prezent: asistent la UNATC „I.L. Caragiale“, Bucureşti.
  • 2010: regizor Opera Naţională Română, Iaşi.
  • 2007-2008: consilier artistic al Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Ion Dacian“, Bucureşti.
  • 2005- 2007: director general al Teatrului Naţional din Constanţa.
  • 1980-1992: Prim-solistă la Opera Naţională Bucureşti.

Locuieşte în: Iaşi.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Iaşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite