Ştefan Moişanu, ieşeanul care a divorţat de România într-o postare-viral: "M-am săturat să-mi crape obrazul de ruşine pentru alţii"

Ştefan Moişanu, ieşeanul care a divorţat de România într-o postare-viral:

Ştefan Moişanu, autorul postării-viral intitulată It's not you, it's me FOTO Arhiva personală

Ştefan Moişanu, tânărul de 33 de ani din Iaşi devenit celebru virtual după mesajul-viral adresat României, explică pentru "Adevărul" care au fost motivele din spatele postării.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un mesaj postat pe blogul personal şi devenit viral pe reţelele de socializare, Şefan Moişanu, un tânăr din Iaşi stabilit în Bucureşti, necăsătorit, fără copii,  se declară dezamăgit de ţara în care s-a născut, a fost educat şi a încercat să îşi construiască o carieră şi propria afacere. După ce a urmat cursurile Colegiului Naţional din Iaşi şi ale Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi”, Ştefan Moişanu şi-a căutat de lucru doar pentru a căpăta experienţă şi a învăţa, apoi a lucrat la o firmă locală unde muncea deja un coleg de facultate şi, în 2003, şi-a deschis prima firmă. Din momentul în care a făcut postarea pe blog, intitulată It's not you, it's me, pe 6 octombrie 2014, şi aceasta a început să circule pe reţelele de socializare, tânărul om de afaceri s-a trasformat în ochii celorlaţi în românul dezamăgit care nu doar vorbeşte la colţ de stradă, ci îşi exprimă public frustrarea. Tocmai de aceea, în numai câteva zile, a devenit popular şi citat, dar şi extrem de criticat şi judecat. El povesteşte pentru "Adevărul" cum a ajuns să scrie acest text şi care au fost reacţiile de după publicare.

"Adevărul": Pentru cei care ţi-au citit postarea de pe blog devenită virală, dar nu te cunosc, care este traseul în viaţă urmat de Ştefan Moişanu?

Ştefan Moişanu: Cred ca este o bună întrebare. Un răspuns pe scurt ar fi că până pe la 21 de ani am urmat un traseu apoi mi-am croit un drum. Traseul a fost unul obisnuit: copilărie frumoasă, şcoală, liceu, facultate. Deşi a a avut peripeţii, traseul nu a fost marcat de evenimente deosebite, nu a avut nici accelerări, nici încetiniri. Drumul, însă, a fost şi este o aventură continuă. Începutul a fost în facultate, spre sfârşitul primului an când îmi devenise evident faptul că fără o iniţiativă extracuriculară, nu aveam cum să învăţ ce îmi doream. Eram pasionat de tehnologii OpenSource, de Linux şi alte “ciudăţenii” informatice la acea vreme. Şi am sa îmi aduc aminte mereu de discursul “motivaţional” al unui profesor la primul curs din primul semestru: “sunteţi nişte derbedei, veniţi la facultate să staţi şi să beţi în cămin pe banii părinţilor, am să vă trimit acasă după primul an”. Nu că nu ar fi avut dreptate, din nenumaraţii studenţi înscrişi în acel an la Calculatoare, majoritatea nu aveau nici o pregătire în domeniu, ba chiar unii nu ştiau nici engleza. Între un corp didactic îmbătrânit, ursuz şi dispreţuitor (cu câteva excepţii absolut notabile, totuşi) şi o masă de studenţi ce visau doar să ia repede o diplomă să se angajeze la o multinaţională, nu prea era loc pentru un învăţământ superior de calitate. Aşa că am decis, în primă fază, să îmi caut de muncă, doar pentru a învăţa. Lucram pro bono noaptea ca programator, ziua ca tehnician de reţea. Apoi m-am lipit de o firmă locală unde lucra deja un coleg de facultate. Acolo, deşi teoretic trebuia să am un salariu, acesta întârzia cu lunile. Dar am învăţat suficient de multe cât să imi dau seama ce îmi doresc să fac.

Astfel, în 2003 am deschis prima firmă. A fost practic începutul drumului de care vorbeam. Şi a fost unul de o naivitate extremă. Tot ce Îmi doream era să am multe “jucării” pe mână. Servere, reţele, sisteme informatice. Era o satisfacţie greu de pus în cuvinte să faci din bucaţi ieftine soluţii întregi care să funcţioneze, şi încă bine. Un bun prieten avusese o iniţiativă similară cu un an înainte, în Bucureşti, şi a venit cu sloganul ce a caracterizat o întreagă generaţie de IT-şti: “soluţii, nu licenţe”. În lumina scandalului recent cu licenţele Microsoft, sloganul este şi mai încărcat de ironie. Noi ofeream soluţii la probleme concrete şi pe bani puţini, alţii licenţe care răspundeau unor probleme imaginare, pe bani foarte mulţi. Şi când noi ne petreceam nopţile făcând mentenanţă la soluţii, ei le petrceau numărând banii, pentru că nimenui nu îi pasă dacă ce vindeau ei funcţionează sau nu. Nu mai discut ce concurenţă poate exista în aceste condiţii.

„Am investit într-un plan nebunesc”

Cum arată prezentul lui Ştefan Moişanu?

După 11 ani de activitate, sunt unul dintre puţinii din acea generaţie de nebuni pasionaţi de tehnologie care nu a falimentat, trecut în poziţia de angajat şi/sau emigrat. M-am orientat spre zona de proiectare industrială, spre automatizări şi am dezvoltat în paralel competenţele necesare pentru a aduce şi gestiona finanţările de care clienţii noştri au nevoie. Relativ recent am investit într-un alt plan nebunesc, într-o idee inovatoare în zona combustibililor grei şi după un proces de cercetare puţin spus aventuros, în iarna anului trecut am realizat primul prototip funcţional.

Anul 2013 a fost un an slab, 2014 se anunţa a fi unul excepţional pentru noi, cel puţin din punct de vedere al anvergurii afacerilor.

La ce te-ai gândit când ai scris acest text pe blog? Deşi sună ca o scrisoare de adio, a fost doar o nevoie de eliberare a unor stări negative?

Cred ca mi-ai oferit răspunsul prin prima întrebare pusă. E vorba de diferenţa dintre drum şi traseu. Dacă în plan profesional mi-am croit propriul drum, în plan personal a fost vorba în continuare de un traseu. Îţi doreşti lucrurile normale, casa, familie, stabilitate. Acel text a venit în momentul în care am realizat că nu e vorba de cât de greu sau uşor e să fii antreprenor aici. E vorba de impactul pe care îl are asupra ta ca om această postura aici. Nopţi întregi nedormite, stresul zilei de 25 a lunii, drumurile fără sfârâşit şi descărcarea permanentă de adrenalină dată de un mediu de afaceri, legislativ şi fiscal complet impredictibil te anulează in plan personal. Consider că poţi fi oricât de inovator în business, dar în plan familial nu. Nu cred că poţi inventa un nou tip de familie în care dragostea, timpul şi atenţia sunt înlocuite de butonat telefonul şi şedinţe până seara târziu.

Când am început casa, în mintea mea era sigur casa mea, în care voi avea o familie, voi trăi şi voi muri. Apoi, fiecare obiect pe care îl cumperi sau faci e planificat mental în contextul de cămin. Aici se vor juca copii, aici voi primi oaspeţii, aici punem copacii ce vor da umbra peste 10 ani. Tonul postării a fost dat de conştientizarea faptului că stilul acesta de viaţă face imposibile aceste dorinţe. Şi de aici raţionamentul e simplu: cu cât efort făceai un business identic pe alte meleaguri? Răspunsul e simplu, cu mult, mult mai puţin. Mulţi au înţeles că vreau mai mulţi bani. Nu e adevărat, vreau mai mult timp pentru mine şi familia mea.

Şi mai vreau ceva, vreau onoare. Aceasta a fost a doua valenţă a sentimentului din spatele postării. Mă macină teribil faptul că mersul actual al lucrurilor te pune în situaţia în care să îţi calci cuvântul. Te angajezi că livrezi ceva la un termen şi pentru că alţii nu se ţin de cuvânt nu poţi să o faci nici tu. Sau pentru că un client nu te plăteşte tu nu îţi pot plăti furnizorii. Şi tot aşa. M-am săturat să îmi crape obrazul de ruşine pentru alţii şi m-am săturat să alerg după bani prin instanţe.

„M-am săturat să alerg după bani prin instanţe”

Te aşteptai la un asemenea impact?

Nici pe departe. Am învăţat un nou termen ce mi se pare extrem de potrivit: “succes iremediabil”. Am scris deja despre cifre, deja vorbim de peste un milion accesări numai pe blog, este enorm. Deja majoritatea care mă abordează au impresia că le aparţin. Şi e greu să le explici că în spatele imaginii şi celebrităţii trecătoare e o viaţă de om cu ore de somn, de munca şi familie în care nu poate fi abordat.

Mă bucur că am stârnit măcar un proces, am dat un chip uman unor probleme majore cu care România se confruntă. Ce regret, însă e că a fost atât de tabloidizat totul. Titluri lacrimogene, tânăr învins, scrisoarea care îţi sfâşie inima, nu o să-ţi vină să crezi ce scrie un tânăr. Consider că au dus mesajul în zona telenovelistică şi au diminuat astfel mult impactul.

Făcut „albie de porci

Ce ţi se spune cel mai des după publicarea acestui text?

Mesajele trimise direct, aproape în exclusivitate, sunt de încurajare sau relatare a unor povesti similare. Din fericire, sunt mii. Comentariile din diverse locuri pe net sunt, însă pline de înjurături şi uneori merg până la fabricaţii abjecte. Din păcate sunt zeci de mii.

Textul a fost desfăcut în bucătăţi şi întors pe toate părţile. Foarte mulţi au avut o problemă cu faptul în care se vede relaţia angajator – angajat. Alţii au încercat să calculeze dacă într-adevăr se putea o amenda de 5000 de RON. Majoritatea, însă din cei ce au criticat textul au făcut-o pe un fond naţionalist extrem. Nu bănuiam că este atât de puternic şi atât de orb la argumente.

Dar care sunt cele mai neaşteptate reacţii la textul tău şi din partea cui vin ele?

Toate reacţiile, bune şi rele, au fost neaşteptate. Pe cele bune, poveştile oamenilor, mesajele părinţilor cu copii plecaţi în străinătate, le-am citit cu drag şi cu jenă că poate mă văd ceva ce nu sunt. Pe cele extrem de agresive le diger greu, mai ales că uneori sunt de o violenţă greu de imaginat.

Este foarte dificil să te trezeşti dimineaţa cu mesaje în care eşti făcut albie de porci de necunoscuţi, în care oameni pe care îi vezi normali, cu familii, îţi scriu că îţi vor da foc. Am scris acum ceva vreme un text pe aceasta temă pe care nu îl voi reproduce aici. Dar ce voi spune încă o dată, de data aceasta fiind vorba de o certitudine, nu de o banuială: România stă pe un butoi de pulbere. Tensiunile sociale acumulate se manifestă în zona faliilor dintre bugetari şi privaţi, angajaţi şi angajatori, ortodocşi şi atei, iar ura ce se acumulează de o parte şi de alta are nevoie doar de un seism social pentru a erupe. Şi vom asista la încă o mineriada, daca nu chiar revoluţie. Şi ştim cine a tras ponoasele în ambele cazuri.

Cum vezi tu schimbarea în această ţară care te-a dezamăgit câte puţin, în fiecare etapă a vieţii, dupa cum reiese din text?

Am mai spus, prin munca. Când munca va fi din nou preţuită, când meseria va redeveni brăţară de aur, toate se vor aşeza în făgaşul lor natural şi vom creşte organic. Când poţi câştiga bine doar pentru că eşti talentat şi/sau muncitor corupţia dispare sau devine apanajul unor sceleraţi aflaţi la marginea societăţii.

Prin abordarea sa actuală, statul descurajează munca punând accent pe asistenţa socială. Câmpul muncii a fost decimat de pensionările “electorale” de dupa 90, de pensionările frauduloase pe caz de boală, de dispariţia învăţământului profesional, de trivializarea învăţământului superior. Iar motivaţia unui tânăr de a munci este grav ciobită de exemplele de “şmecheri” care au câte o “combinaţie”.

Pe scurt, pentru că aici nu există loc de sentimente, un stat minimal, asistenţă socială doar pentru cine are nevoie (şi la nivelul unei existenţe cât mai decente), răsplătirea muncii şi performanţei, pedepsirea şi înfierarea lenei, promovarea antreprenoriatului şi restrângerea învăţământului superior la cei care chiar au chemare şi resurse intelectuale pentru asta.

Textul tău a avut şi un impact politic, a fost perceput şi ca mesaj electoral?

Aproape da. Din fericire a fost utilizat de toate părţile astfel încât nu am putut fi acuzat de vreo apartenenţă. Eu spun doar că nici dacă mi-aş dori nu aş avea pe cine susţine. Şi mi se pare incredibil cum am găsit atâţia candidaţi care să fie nepotriviţi pentru România în chipuri atât de diferite.

"Plecatul efectiv şi definitiv e greu în condiţiile în care ai firme cu proiecte în derulare şi oameni care depind de ele"

Scrisorile deschise către oameni politici, instituţii au devenit un trend în ultimul timp, pe reţelele de socializare. Textul tău a starnit reacţii şi din partea unor personaje care au scris astfel de scrisori?

Eu nu am trimis o scrisoare deschisă. Am scris pe blog-ul meu, ceea ce e o mare diferenţă. Am considerat întotdeauna scrisoarea deschisă ca un soi de grafiti cu semnatură. Şi cred că e o modalitate nesănătoasă de a comunica. Dar numărul mare a unor asemenea demersuri arată exact acea tensiune socială acumulată de care vorbeam mai devreme. Şi disponibilitatea maselor de a se alinia pe aceste mesaje arată că poporul îşi caută un lider, o figură care să îi conducă într-o luptă. Din păcate, nimeni nu poate să spună exact nici care e lupta, nici împotriva cui trebuie purtată. Aşa cum am spus, un graffiti poate avea merite estetice, merite de luptă socială, dar de coerenţă şi eficienţă rar are parte. Dacă e semnat, tot ce face e să expună autorul. Lupta cu sistemul din faţa computerului e fără şanse de izbândă. Tu dai like, el dă legi.

Ce planuri ai după scrierea acestui text? Te gândeşti să pleci efectiv din ţară sau ai încercat să tragi un semnal de alarmă? Dacă ar fi să pleci, ai pleca definitiv sau doar pentru a experimenta şi traiul în altă ţară?

Poate va fi o surpriză pentru mulţi, dar viaţa mea nu se împarte în perioada pre şi post scriere pe blog. Ea continuă indiferent de această mică furtună în pahar. Plecatul efectiv şi definitiv e greu în condiţiile în care ai firme cu proiecte în derulare şi oameni care depind de ele. Dar orientarea către alte pieţe şi alte orizonturi este absolut posibilă. În plus, pentru prima dată în viaţă încep să mă văd trăind în altă parte. Şi consider că dacă într-un cuplu ai început deja să arunci ocheade în jur, relaţia e terminată.

Scrisoarea care a făcut vâlvă

Mesajul lui Ştefan Moişanu de pe blogul personal, http://mstefan.svbtle.com, urmează o ordine cronologică şi are structura unei scrisori de adio. Cetăţeanul dezamăgit de propria ţară îi vorbeşte din prezent, privindu-se în diferitele etape ale dezvoltării sale. “Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărţim. Eşti o ţară minunată şi sunt convins că într-o zi vei face un alt cetăţean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd minţile. Acum, la sfârşit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată. Nu ştiu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de tine şi nu mi-am imaginat cum aş putea exista în afara ta. Cele mai frumoase momente din viaţa le-am avut alături de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune şi rele, e aşa datorită ţie. Dar şi cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la tine”, începe acesta.

„Suflete şi sacrificii ale unor fraieri ca mine

Reproşurile pe care Ştefan Moişanu le adresează propriei ţări sunt justificate de fiecare piedică pusă de când s-a născut, până la cei 33 de ani: ”Tot ce ţi-am cerut a fost să mă laşi să muncesc şi aş fi împărţit cu tine roadele cu bucurie. Sunt tânăr, inteligent, doritor să muncesc, şi unde îmi pun mintea şi mâinile rămâne ceva în urmă. Tu eşti cea care m-ai transformat într-un etern meşter Manole. Şi ca să nu se năruiască peste noapte ce am clădit, am zidit în temelii multe din cele ce îmi erau dragi. Şi când politicienii tăi se laudă că edificiul a mai crescut cu un procent, nu spun că în el sunt închise suflete şi sacrificii ale unor fraieri ca mine.”

Finalul mesajului pe care tânărul îl scrie în tentativa de a se elibera de sentimentele negative pe care România i le stârneşte nu este unul optimist: “Cred că vei muri bătrână şi singură. Cei care te-au iubit şi pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor pleca, iar cei care doar te-au folosit se vor muta la alta când nu vei mai putea să le oferi nimic. Şi mai cred că îţi meriţi soarta."

Mai puteţi citi:

O ţară ca afară?

Mircea Dinescu: "Ieşirea tinerilor în stradă e singurul lucru nemaipomenit ce s-a întâmplat la Revoluţie"

citeste totul despre: