Viaţa plină de primejdii a medievalilor. Cele mai ciudate lucruri care îi aduceau în faţa morţii
0
Viaţa de zi cu zi a medievalilor era plină de primejdii şi scene sângeroase, chiar şi când nu erau trimişi la război sau când trebuiau să supravieţuiască unor epidemii.
Iată câteva dintre ciudăţeniile traiului în Evul Mediu:
Animalele domestice care provocau tragedii
Creşterea animalelor domestice pentru carne se număra printre îndeletnicirile cele mai populare ale medievalilor. Oamenii aveau mult mai mult contact cu porcii şi vacile decât în ziua de astăzi, iar animalele lăsate să pască în păduri şi pe câmpuri făceau adesea victime. Au fost numeroase relatări din secolele trecute despre porcii care ucideau şi mâncau copii şi despre cirezile de vite care deveneau pericole mortale pentru cei care nu se fereau din calea lor. Proprietarii animalelor ucigaşe erau pedepsiţi prin confiscarea animalelor şi uciderea lor.
Apele primejdioase
Înecul era una dintre cele mai întâlnite cauze ale morţilor accidentale în Evul Mediu, potrivit unor cercetări realizate de oamenii de ştiinţă. Oamenii decedau înecaţi în şanţuri, fântâni şi râuri, iar marile dezastre naturale produse de furtuni lăsau în urmă zeci de mii de victime. În decembrie 1287, o furtună imensă înregistrată în nordul Europei a dus la spargerea digurilor şi la inundarea unor întinderi mari, lăsând peste 50.000 de victime înecate. Moartea prin înec era deseori folosită ca pedeaspă pentru medievalii „certaţi cu legea“.
Tratamentele brutale care aduceau moartea
Atunci când se îmbolnăveau sau erau răniţi, medievalii puteau cere ajutorul vracilor, călugărilor sau bărbierilor, însă tratamentul primit şi intervenţiile la care erau supuşi le provocau adesea chinuri şi moarte. Anestezicele erau prea puţin cunoscute, la fel şi plantele cu proprietăţi antibiotice, iar medicii erau rezervaţi elitelor. Operaţiile chirurgicale erau rare. Cele mai comune dintre ele urmăreau „scoaterea sângelui rău” – ce ar fi dus la revigorarea trupului, trepanaţia – pentru dureri de cap, operaţiile fără anestezice de cataractă, cauterizare cu fierul înroşit a hemoroizilor, scoatere pietrelor din vezica urinară. Mercurul era folosit adesea în cazul bolilor sexuale – ca sifilisul -, însă cu timpul savanţii au observat că pacienţii trataţi cu o astfel de substanţă toxică mureau din cauza leziunilor hepatice şi renale.
Tortura – „divertismentul” medieval
De o soartă cruntă aveau parte medievalii „certaţi cu legea” sau consideraţi periculoşi pentru conducători. Condamnările la moarte erau executate în pieţele publice, în mijlocul mulţimilor, iar agonia victimelor era prelungită. Instrumentele de tortură, de o diversitate nelimitată – de la cele mai comune ustensile până la maşinării complexe care garantau o moarte lentă şi dureroasă - făceau parte din arsenalul anchetatorilor, inchizitorilor şi al călăilor şi erau folosite cu orice ocazie. Tortura era considerată utilă pentru extragerea unor informaţii, pentru confesiuni forţate, ca pedeapsă sau metodă de înspăimântare, dar şi pentru plăcerea personală a inchizitorilor. Femeile nu erau exceptate de la chinuri, iar câteva instrumente speciale le-au fost rezervate. Unul dintre ele a fost smulgătorul de sâni, un dispozitiv între „ghearele” căruia era aşezat pieptul victimei, pentru a fi smuls de călău.
Ura de moarte împotriva vrăjitoarelor
Adesea, în Evul Mediu femeile erau ucise sub acuzaţia de adulter sau vrăjitorie, iar cu instrumentele de tortură la îndemâna inchizitorilor, „dovezile” necesare condamnărilor erau uşor de găsit. Vrăjitoarele erau învinuite pentru calamităţile din regiune, pentru dezastrul recoltelor, pentru moartea sau îmboşnăvirea localnicilor şi pentru farmecele asupra bărbaţilor. O simplă mărturie le putea aduce pieirea. Atunci când li se dădea şansa „salării”, femeile pârâte pentru vrăjitorie erau puse să care un fier înroşit, pentru a demonstra că nu sunt vinovate. În alte cazuri, ele erau duse la râu, legate de mâni şi de picioare şi aruncate în apă. Dacă supravieţuiau, oamenii puteau deduce că şi-au folosit puterile magice pentru a se salva. La finalul proceselor, în mod normal, aşa-zisele vrăjitoare erau pedepsite cu decapitarea şi confiscarea averii, însă unii inchizitori au militat pentru pedepse mult mai drastice, care includeau torturi crunte şi se finalizau cu arderea pe rug, pedepsele fiind considerate şi „metode de salvare” a sufletelor chinuite.
Nu aveau linişte nici după moarte
La fel ca în cazul vrăjitoriei şi mărturiile despre strigoi şi vampiri erau luate în serios, iar oamenii suspectaţi că după moarte pot reveni printre cei vii sub forma unor spirite necurate nu mai aveau linişte „nici în mormânt”. Sunt numeroase relatări din secolele trecute despre credinţele medievalilor în existenţa strigoilor şi despre răzbunările sângeroase puse la cale împotriva acestora. „Ca să i se nimicească puterea strigoiului i se bate în inimă un par de stejar, de tisă ori de frasin, se înţeapă cu o frigare, cu un cui sau cu un cuţit, rămânând astfel ca pe viitor să fie legat de sicriul în care a fost îngropat şi să nu mai iasă din mormânt, pentru săvârşirea nelegiuirilor”, arăta etnologul Tudor Pamfile, în urmă cu un secol. Altor presupuşi strigoi li se băteau cuie la încheieturile mâinilor şi picioarelor sau în burtă sau erau traşi în ţepe. Alţii se înfierau după cap, ori li se tăia capul. Unii aşa-zişi strigoi erau spintecaţi în două cu o coasă, apoi oamenii fierbeau vin şi îl turnau peste ei, înainte de a-i îngopa din nou. Ficatul şi inima „suspecţilor” erau arse şi chiar consumate de familiile lor, iar trupurile le erau batjocorite.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
