Pedepsele sinistre date femeilor care îşi înşelau soţii în trecut: „Oricine îşi va găsi fata grea de prunc poate să o ucidă fără certare“
0Canoanele din secolele trecute ofereau condamnări dure femeilor acuzate de adulter. Cele mai comune erau pedepsele corporale, însă deseori sexul extraconjugal aduce moartea atunci când femeile erau prinse în flagrant.
În secolele Evului Mediu, cele mai comune pedepse date femeilor pentru adulter erau biciuirea, raderea în cap şi purtarea lor astfel pe străzi, ca metodă de umilinţă, sau trimiterea la mănăstiri. Uneori pedepsele ajungeau până la uciderea femeilor, chiar folosind tortura. Un caz consemnat în mărturiile istorice s-a petrecut în Hunedoara secolului al XVI-lea, unde Ana, soţia nobilului Ioan Torok, a fost decapitată din ordinele acestuia, în Castelul Corvinilor, fiind acuzată că l-a înşelat cu un castelan. Tânăra a murit după ce călăul a legat-o de un stâlp şi i-a bătut un piron în cap.
Pravilele din Moldova secolului al XVII-lea ofereau dreptul soţilor de a-şi înteminţa soţiile prinse înşelându-i. „Bărbatul poate să-şi pue muiarea în hiară, sau să o închidză, cum ar fi în temniţă, numai pentru doaă vine: una iaste cându o va afla făcând preacurvie, iară a doua când o va găsi că-i face hicleşug să-l omoară; iară dirept alte vine nu va putea, nici să o închidză, nice să o bage în here”, informa Cartea de Învăţătură a voievodului Vasile Lupu.
Biserica respingea adulterul, iar în unele perioade din secolele trecute, preoţii aveau obligaţia să îi raporteze pe cei care aveau relaţii sexuale în afara căsătoriei, pentru a fi pedepsiţi. În mediul rural, atitudinea Bisericii era mai îngăduitoare, însă adesea preoţii încercau să îi forţeze pe „păcătoşi“ să se căsătorească, pentru a putea fi iertaţi. Dacă nu se putea ajunge la un consens, iar căsătoria ieşea din discuţie, pedepsele ajungeau la ani de penitenţă.
Cum se puteau răzbuna soţii înşelaţi
Cele mai dure pedepse pentru adulter au fost reglementate la mijlocul secolului al XVII-lea, de Vasile Lupu. Potrivit pravilelor, bărbaţii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra soţiilor şi fiicelor prinse în patul unor amanţi. „Cel ce-şi va ucide fata în ceasul ce o va afla curvind cu cineva nu se va certa ca un ucigătoriu. Cel ce-şi va ucide muiarea în vremea când o va găsi curvind cu altul nu se va certa ca un ucigătoriu. Oricine-şi va omorî muiarea, îşi va pierde tot venitul ce va fi având din ocinele ei, afară când o va găsi curvind cu altul, pentru că atunci nu va pierde nimic din toate veniturile ei. Oricine-şi va găsi fata sa, cea de trup, curvind cu cineva, poate să-i facă moarte, însă ca să ucidă împreună cu dânsa şi curvariul şi să nu aibă nicio certare”, informa Cartea de învăţătură a voievodului moldovean.
Şi fiii, slugile şi „copiii de suflet” puteau fi ucişi dacă erau prinşi în flagrant iubindu-se cu amantele capului familiei. „Tatăl ce-şi va ucide feciorul când îl va prinde curvind cu maştehă-sa, nu se va chema ucigătoriu, ce se va certa ca şi cel ce face ucidere grabnică. Iar de va fi având tatăl vreo muiare ţiitoare şi feciorul nu o va şti, nici nu o va cunoaşte, de-l va găsi cu aceea şi-l va ucide pe feciorul său, se va certa ca un ucigătoriu de părinţi. Poată fiecine să îşi ucidă sluga sa şi pe cela ce îl ţine fecior de suflet, când îi va găsi de faţă curvind cu muierea lui, fără nicio certare. Iar sluga sau feciorul de suflet n-ar putea să ucigă pe stăpânu-său, măcar de l-ar găsi gol într-un aşternut dzăcându-i cu muierea. Feciorul nu are putere să ucidă re tată-său când îl va găsi curvind cu muierea lui, pentru că se va certa”, arătau pravilele.
Crima pentru adulter nu era pedepsită
Femeile care îşi înşelau soţii sau „stricau onoarea” părinţilor lor puteau fi ucise chiar şi atunci când erau însărcinate. „Oricine îşi va găsi fata grea de prunc, poate să o ucidă de tot şi să nu i se dea certare de moarte, ci să paţă altă oarece certare, după cum va fi voia giudeţului”, informau pravilele din secolul al XVII-lea. Chiar şi soţiile înşelate puteau avea de suferit. „Tatăl curvei poate să ucidă încă şi pe soţia curvariului, fără nicio certare”. Răzbunarea împotriva femeilor care comiteau adulter putea fi făcută şi prin fii sau prieteni. „Tatăl curvei poate încă şi pe fiul său să-l trimită să-şi ucidă pe soru-sa, când va curvi împreună cu curvariul şi şi pre soţia lui, de va avea, şi să nu aibă nicio certare. Iară de va face feciorul acest fel de ucidere, fără de voia tatâne-său, să se certe cu moarte cumplită. Tatăl curvei încă poate să îşi cheme prietenii lui să se sfătuiască pentru să-i ucidă fata şi pre curvariul şi, pentru acest sfat, nime nicio certare să nu aibă”, arăta Cartea de învăţătură. Atunci când bărbatul înşelat nu dorea să îşi ucidă soţia, îi putea lua zestrea şi o putea alunga. Dacă bărbatul ştia că este înşelat şi continua să locuiască împreună cu soţia sa, instanţele stabileau că acesta ar fi iertat-o. „Cel ce se va cununa cu o muiere rea de pururea ruşinată şi curvă, după aceea de va face această femeie preacurvie atunci nu va putea bărbatul să îi ia zestrea”, completau autorii pravilelor.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Vasile Lupu, domnul Moldovei de la mijlocul secolului al XVII-lea, a rămas cunoscut în istorie şi pentru asprimea pedepselor date. A condamnat la moarte aproape 20.000 de răufăcători, susţin unii istorici. Şi alţi domnitori din trecutul poporului român au devenit celebri pentru pedepsele cumplite pe care le-au dat.
Mărturii ciudate au rămas din secolele trecute, despre legile pe care trebuiau să le respecte românii. Pravile din secolul al XVII-lea arată cât de aspre erau pedepsele acordate infractorilor, dar conţin şi referiri la împrejurările în care aceştia puteau fi iertaţi. Spre exemplu, bărbaţii îşi puteau bate şi întemniţa soţiile, în anumite împrejurări, dar lesbianismul era pedepsit cu moartea.
Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei.
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.