Mihai Leu, fost campion mondial la box: „Am fugit din ţară în 1987, deşi aveam totul aici, mai puţin libertate. Plângeam de dorul de casă"

Celebrul pugilist român Mihai Leu (46 de ani), a ales ringul de box de la vârsta de 9 ani, deşi s-a născut într-o familie înstărită din Hunedoara. La 19 ani fugea din ţară pentru a trăi liber. Fostul campion mondial la box profesionist a ales să se întoarcă în Hunedoara, cu familia sa.

Mihai Leu a fost primul român care şi-a trecut numele pe lista campionilor mondiali la box profesionist. În 1997, sportivul din Hunedoara a cucerit centura mondială la categoria semi-mijlocie a versiunii World Box Organization (WBO), după ce l-a învins la capătul a 12 reprize pe panamezul Santiago Samaniego. La scurt timp după ce a obţinut cea mai importantă performanţă din cariera sa, Mihai Leu a fost nevoit să se retragă din ring, ca urmare a unei accidentări la braţ, însă s-a relansat în raliuri, devenind campion naţional în 2003. Povestea ascensiunii lui Mihai Leu a început în 1987, an în care devenise campion mondial de box la juniori. Tot atunci, la 19 ani, Mihai Leu a fugit în Germania, ascuns într-un camion, sub scaunul şoferului. S-a reîntors în ţară după Revoluţia din 1989 şi s-a stabilit, împreună cu familia, la Hunedoara.

„Weekend Adevărul“: Ai practicat mai multe sporturi în copilărie, totuşi ai ales să continui cu boxul. Cum ai luat această decizie?
Mihai Leu: La început, boxul a fost pentru mine o joacă. Îmi plăcea să fac sport, în general, fiind o fire mai neastâmpărată. De mic, am fost dat la înot şi apoi la tenis, însă de la vârsta de 9 ani, când am intrat pentru prima dată într-o sală de box, nu am mai renunţat la această activitate. Ai mei m-au înscris la clubul Constructorul din Hunedoara. Dar, la scurt timp, m-am mutat la Metalul, un club abia înfiinţat atunci şi a cărui sală de antrenamente fusese înainte un loc de expoziţii. Sala de antrenamente şi clubul de box aparţineau combinatului siderurgic din Hunedoara, iar la vremea respectivă erau foarte aglomerate. Din cauza numărului mare de copii care practicau boxul, la antrenamente eram împărţiţi în mai multe serii. Nu încăpeam cu toţii, deşi sala era una spaţioasă şi acelaşi lucru se petrecea şi la clubul concurent, Constructorul, care aparţinea de Întreprinderea de Construcţii Siderurgice Hunedoara.

Cum au fost primele competiţii la care ai participat?
Am boxat pentru prima dată într-o competiţie la vârsta de 10 ani şi jumătate, cu un coleg de antrenament, Toni Crâşmaru. Dar primul meci oficial, dacă se poate spune aşa, a fost la un turneu organizat în Hunedoara, în sala de cinema a clubului Siderurgistul. Pe scenă a fost amenajat ringul, iar spectatorii stăteau pe locurile din sală şi se uitau la noi ca la personajele unui film. Vremurile erau foarte bune în ce priveşte sportul. Interesul oamenilor era mare, chiar şi pentru meciurile noastre, iar noi fiind atât de mulţi, cei care practicam boxul, trebuia să facem faţă unei concurenţe mari şi astfel progresam, pentru că ne luptam să fim mai buni. România a avut o şcoală de box extraordinară, însă lipsa interesului acordat acestui sport şi delăsarea noastră din ultimii ani au adus boxul într-o perioadă grea. Lucrurile încă se pot schimba în bine.

„ÎMI DOREAM SĂ INTRU LA O FACULTATE“

Ce spuneau ai tăi despre dorinţa ta de a practica boxul?
Familia considera că boxul este pentru mine un mod de a-mi face de lucru, de a nu pierde timpul degeaba prin faţa blocului, după orele de şcoală. Tatăl meu a fost campion naţional de raliuri şi a condus un restaurant în Hunedoara, astfel că situaţia materială a alor mei era una bună. Multă lume spune că boxul este un sport destinat celor mai puţin înstăriţi, pentru că ei sunt mai ambiţioşi. Însă ambiţia nu ţine de situaţia materială a oamenilor. E o stare pe care şi-o poate descoperi fiecare, aşa cum am făcut-o şi eu, şi poate acest lucru m-a ţinut la box. M-au susţinut şi ai mei întotdeauna în deciziile luate.

Multă lume spune că boxul este un sport destinat celor mai puţin înstăriţi, pentru că ei sunt mai ambiţioşi. Însă ambiţia nu ţine de situaţia materială a oamenilor. E o stare pe care şi-o poate descoperi fiecare, aşa cum am făcut-o şi eu.

Treptat, boxul a început să ocupe tot mai mult timp din copilăria ta. Ţi-a afectat rezultatele la şcoală?
În anii de şcoală şi de liceu, pentru o lungă perioadă, eram preocupat doar de box şi de şcoală. Nu am fost printre cei mai buni elevi din clasă, dar nici printre cei mai slabi. În clasele a IX-a şi a X-a eram la un liceu bun din Hunedoara, cu profil de matematică-fizică. Trebuia să învăţ, pentru că îmi doream să intru la o facultate. Era concurenţă între elevi şi observam că aproape toţi se străduiau să înveţe. Facultatea era un loc important şi nu era uşor să fii admis, ca în ziua de astăzi. Atunci ştiai că facultatea înseamnă un pas făcut cu dreptul în viaţă. Acum este o perioadă în care nu se mai pune accent pe asta.

NU PREA AVEAM TIMP DE FETE

Cum a fost viaţa ta de adolescent?
Făceam foarte mult sport: box, jucam fotbal, mergeam la concursuri de atletism şi, în general, eram prezent cam la orice activitate sportivă. Puneam pe primul plan sportul şi nu prea aveam timp de fete din cauza aceasta. După cei doi ani de liceu în Hunedoara, m-am transferat la Bucureşti, la clubul Dinamo. Atunci am ajuns la Liceul „Gheorghe Lazăr“, considerat unul dintre liceele cele mai dure din ţară, în ce priveşte severitatea dascălilor. Trebuia să venim tot timpul în uniformă şcolară la cursuri şi trebuia să învăţăm foarte bine.

Nu aveam voie să întârziem, pentru că, imediat după ce suna de intrare, porţile liceului se închideau şi nu mai eram lăsaţi să intrăm. În Bucureşti, locuiam la o mătuşă, iar în afara boxului, învăţam pentru a ajunge la Facultatea de Ştiinţe Economice, la care îmi doream să intru.

În cantonamente îmi aduceam cărţile de studiu. Dar era foarte greu să te apuci de învăţat după trei antrenamente istovitoare pe zi. Este dificil să faci două lucruri bune deodată şi atunci preferabil e să te dedici unei singure activităţi.

Stăteam în cameră şi învăţam. Cu timpul, performanţele la box m-au făcut să las şcoala pe planul al doilea. Ajunsesem să boxez la Campionatele Naţionale de juniori, unde am obţinut patru titluri de campion naţional, iar o vreme am crezut că pot împăca boxul cu învăţatul. Nu s-a putut, pentru că mai tot timpul mi-l petreceam în cantonamente. Dar în perioada anilor de liceu, până să am primele performanţe notabile în box, mă ambiţionam să le fac pe amândouă. În cantonamente îmi aduceam cărţile de studiu. Dar era foarte greu să te apuci de învăţat după trei antrenamente istovitoare pe zi. Este foarte dificil să faci două lucruri bune deodată şi atunci preferabil e să te dedici unei singure activităţi. Şi aceasta a fost în cazul meu boxul.

„Cât am stat în Germania nu am vorbit vreodată urât despre ţara mea“

În 1987, viaţa ta a luat o turnură neaşteptată. Ai devenit campion mondial la juniori, dar ai hotărât să părăseşti ţara. Ce s-a întâmplat?
La Campionatul Mondial din 1987, de la Havana, am mers împreună cu Feri (n.r. – Francisc) Vaştag şi Nicolae Aliuţă. Până a ajunge în Cuba, am făcut o escală în Montreal. Noaptea, în aşteptarea următorului avion, am ieşit să ne plimbăm prin aeroport. Ne-am trezit pe străzile din jurul acestuia şi cred că Feri a spus atunci: „Hai să rămânem aici!“. Am hotărât să mergem întâi în Cuba, iar pe drumul de întoarcere să rămânem în Montreal, să ne pierdem acolo urma. Eu şi Feri am devenit campioni mondiali la acel turneu. Din păcate, Aliuţă a pierdut titlul, deşi era un boxer foarte bun. Atunci însă eram atât de fericiţi, încât am lăsat deoparte ideea de a fugi din ţară. Mi-a revenit în minte la întoarcerea în România, iar câteva luni mai târziu, în noiembrie, când am plecat la Balcaniada din Grecia, ştiam că nu mă voi mai întoarce cu lotul de boxeri.

NU PUTEAM FI LIBER ÎN COMUNISM

Ce te-a determinat să îţi faci planuri de plecare din ţară, într-o vreme în care familia ta avea o situaţie materială bună, iar tu erai proaspăt campion mondial la juniori?
În România acelor vremuri era o stare de fapt care eu nu credeam că se va schimba. Te simţeai tot timpul controlat, mai ales ca sportiv de performanţă. Noi stăteam în camera de hotel, dar nu puteam vorbi liber pentru că ne gândeam că în încăpere sunt plantate microfoane, că ne sunt ascultate discuţiile, chiar dacă noi nu făceam niciun rău. În turnee, deseori, nu eram lăsaţi să vorbim cu străinii, să ne împrietenim cu ei. M-a deranjat această dorinţă a regimului de a ne izola de ceilalţi, de a ne răpi libertatea. Poate dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă societatea era mai deschisă, iar oamenilor li se dădea posibilitatea de a pleca şi de a munci în afara ţării, puţini ar fi părăsit-o definitiv.

Ce spuneau apropiaţii tăi despre dorinţa ta de a fugi din ţară, în vremea regimului comunist?
Cel care ştia de planurile mele era tatăl meu. Venise la Bucureşti chiar în seara dinaintea plecării mele, cu lotul naţio-nal de box, în Grecia. Am discutat şi ne-am luat rămas-bun.

În turnee, deseori, nu eram lăsaţi să vorbim cu străinii, să ne împrietenim cu ei. M-a deranjat această dorinţă a regimului de a ne izola de ceilalţi, de a ne răpi libertatea.

În aceeaşi seară, mătuşa mea, care era consilier juridic la Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, pleca în Austria. Ştiam că şi ea are de gând să nu se mai întoarcă în ţară şi m-a făcut şi pe mine să îmi întăresc decizia. Tatăl meu mi-a spus atunci că, indiferent ce hotărâre voi lua, el va fi alături de mine.

GRECIA-ITALIA-GERMANIA

Planul tău a fost dus la bun sfârşit. Cât de greu ţi-a fost să ajungi în Germania?
Am ajuns la Patras, oraşul în care urma să aibă loc Balcaniada, dar înainte de competiţie, fără să spun nimănui nimic, am fugit din hotelul unde eram cazat. Tatăl meu îmi dăduse numărul de telefon şi adresa unui prieten de-al său din Paris şi ştiam că dacă reuşesc să dau de acesta, mă va ajuta. Din Patras am luat un autocar până în Atena. Între timp, reuşisem să dau de prietenul tatălui meu, care mi-a spus să merg la un restaurant din Atena, cu numele de „Bucureşti“, frecventat de români. Acolo am găsit oameni care mi-au oferit un loc unde să rămân, până când voi avea ocazia să părăsesc ţara. Din Grecia am trecut, cu ajutorul unui şofer de camion, în Italia. Călătoria a durat aproape două zile, pe mare şi pe drumuri, iar în cea mai mare parte am stat ascuns în lada de sub bancheta cabinei camionului. Am ajuns în Italia şi apoi în Franţa, cu ajutorul omului de încredere al tatălui meu, din Paris, iar de acolo, în scurt timp, m-am îndreptat spre Germania, ţara în care aveam să îmi continui cariera în box.

Ce impact a avut rămânerea ta în Germania asupra ta şi a familiei tale?
După ce am devenit campion mondial la juniori primisem un televizor, ca recompensă din partea statului român. Miliţia i l-a luat tatălui meu, pentru că fugisem din ţară. A fost primul gest al autorităţilor statului, venit ca un fel de repercusiune la fuga mea. Apoi, am aflat că primisem o condamnare de şapte ani de închisoare, pentru că plecasem ilegal din România, o sentinţă venită şi de pe urma faptului că, înainte de a părăsi ţara, eram legitimat la un club militar, la Steaua Bucureşti. Condamnarea mi s-a şters imediat după Revoluţie. Ai mei se gândeau că vor avea şi ei de suferit, pentru că eu ajunsesem în Germania. Cât am stat acolo nu am vorbit vreo-
dată urât despre ţara mea. Nu puteam vorbi urât despre ce se întâmplă în România şi despre regimul comunist, chiar dacă nu mi-a plăcut. Am vrut doar să am o viaţă liberă.

După ce am devenit campion mondial la juniori primisem un televizor, ca recompensă din partea statului român. Miliţia i l-a luat tatălui meu, pentru că fugisem din ţară. A fost primul gest al autorităţilor statului, venit ca un fel de repercusiune la fuga mea.

„După antrenamente, mă puneam în pat şi plângeam de dorul celor de acasă“

Într-un timp relativ scurt ai obţinut cetăţenie germană şi astfel dreptul de a munci acolo. Ai reuşit să te adaptezi repede Occidentului.
Mihai Leu: În viaţă e important să ai puterea să mergi înainte. În Germania, m-a ajutat faptul că eram campion mondial de juniori, că am avut şansa să fiu un boxer bun, însă nu mi s-a oferit nimic pe tavă. Nu mi-a fost uşor. Au fost şi zile în care nu aveam ce să mănânc.

Când am ajuns în Germania, aveam 19 ani. Locuiam cu chirie într-un apartament cu două camere, mobilat cu un pat cu arcuri vechi şi stricat şi cu un dulap cu o uşă.

Eram singur, iar uneori, când ajungeam acolo după antrenamente, mă puneam în pat şi plângeam de dorul celor de acasă, din România. O perioadă, aproape toţi banii pe care îi câştigam, nu erau mulţi, îi cheltuiam pe convorbirile telefonice.

Treptat, situaţia mea s-a schimbat în bine. Am reuşit, ajutat şi de performanţele mele în sport şi de faptul că învăţasem repede limba germană, să obţin mai uşor cetăţenia germană. Apoi, în septembrie 1989, tatăl meu a reuşit să ajungă în Ungaria, trecând ilegal frontiera, iar de acolo l-am adus şi pe el în Germania.

În Germania, m-a ajutat faptul că eram campion mondial de juniori, însă nu mi s-a oferit nimic pe tavă. Nu mi-a fost uşor. Au fost şi zile în care nu aveam ce să mănânc

Revoluţia te-a prins în Germania. Cum se vedeau de acolo evenimentele din 1989?
În perioada respectivă, nu am mai putut ţine legătura cu cei de acasă, pentru că liniile de comunicare erau blocate. Am mers la Ambasada României din Bonn să ni se spună ce se întâmplă în ţară, dar fără succes. Aflam ştiri contradictorii, auzeam zvonuri că sunt mii de morţi. Alţi români stabiliţi în Germania îmi spuneau că au auzit despre zeci de mii de morţi, în urma confruntărilor din ţară. Eu nu aveam atunci experienţa de a distinge ceea ce e adevărat sau nu în cele auzite despre evenimentele din 1989. Pe nemţi nu prea i-am simţit interesaţi de ce se întâmpla atunci în România.

Totuşi, mulţi spuneau că evenimentele care aveau loc nu însemnau o schimbare de regim, ci doar a conducerii acestuia. Eu abia aşteptam să ajung acasă, şi am făcut-o imediat după Revoluţie, deşi nu eram prea liniştit asupra gestului meu. În perioada în care am stat în Germania am mai avut o tentativă de a reveni în România. Am fost atunci până la graniţa cu Ungaria, dar nu am mai trecut-o în ţară. Nu am riscat, deşi îmi era foarte dor de ţara mea. Nu îi condamn pe românii care au considerat că nu mai merită să se întoarcă pentru că le este bine în străinătate, dar nu pot să îi înţeleg pe cei care se fac că au uitat de unde sunt sau spun că le este ruşine că sunt români.

În cele din urmă, te-ai stabilit definitiv în Hunedoara, împreună cu soţia ta. Cum ai cunoscut-o şi cum ai convins-o să rămâneţi în Hunedoara?
Soţia mea, Anna, este italiancă, dar casa ei este în Hunedoara. Am cunoscut-o în Germania. Se afla în vizită la nişte prieteni de-ai mei de acolo, mai exact la o prietenă care lucra la un bistro din Leverkusen. Am văzut-o acolo, într-o seară, şi pot să spun că m-am îndrăgostit de ea pe loc. A trebuit să muncesc foarte mult ca să o cuceresc, dar am fost convins că vom rămâne împreună. Suntem de 23 de ani împreună, în luna februarie vom face 24 de ani, şi avem un băiat de 21 de ani, Marco, student în Timişoara.

„Nu îmi vine să cred că am putut face acest salt de la box la raliuri“

În februarie 1997 ai intrat în istoria sportului românesc cu titlul de campion monidal la box, obţinut la Hamburg, în meciul disputat cu panamezul Santiago Samaniego. Cum vezi acum acel meci?
A fost cel mai greu meci din viaţa mea, mai ales că în repriza a treia am suferit ruptura de tendon la braţul stâng. Am fost aşa de încălzit şi aşa de mult mi-am dorit să câştig că nu am mai ţinut cont de accidentare. În tribune erau câteva sute de români, unii veniţi din Deva. Îmi amintesc că au afişat un tricolor imens. În astfel de meciuri, ai momente când simţi susţinerea publicului, însă eu eram atât de concentrat că nu mai auzeam nimic în jur şi nu puteam să las să îmi fie distrasă atenţia. Când crainicul sălii a anunţat că sunt noul campion mondial la box, mi s-a împlinit un vis. A fost una dintre cele mai importante realizări din viaţa mea, una pentru care am depus foarte multă muncă. Am păstrat mănuşile şi trofeul şi le privesc cu sentimentul că am făcut ceva deosebit. Dar dacă nu ar fi fost soţia şi băiatul meu nu cred că aş fi reuşit. Ei au fost tot timpul alături de mine şi au ştiut să mă motiveze, să îmi dea sentimentul că sunt alături de mine.

Când crainicul sălii a anunţat că sunt noul campion mondial la box, mi s-a împlinit un vis. A fost una dintre cele mai importante realizări din viaţa mea, una pentru care am depus foarte multă muncă.

Cum ai fost primit în România, ca proaspăt campion mondial la box?
Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am trăit atunci a fost sosirea în Hunedoara. La intrarea în oraş oamenii au afişat un banner pe care era scris: „Mihai, Hunedoara te iubeşte!“. M-a impresionat cu totul şi chiar şi acum, când îmi amintesc de acel gest al hunedorenilor, mă trec fiorii.

Ai fost neînvins ca boxer profesionist, dar ai fost nevoit să te retragi din cauza unor accidentări. Cum ai trecut peste?
Decizia de a nu mai boxa am luat-o împreună cu soţia şi cu antrenorul meu. Retragerea din box a fost foarte dureroasă. Îmi amintesc că, timp de o săptămână, aproape nu am mai putut dormi, mă gândeam că totul s-a sfârşit prea brusc, însă în viaţă trebuie să ai puterea să treci peste orice obstacol. Pasiunea mea pentru maşini şi dorinţa de a o transforma într-o nouă ocupaţie m-au ajutat din punct de vedere psihic. La scurt timp, în 1998, mi-am început cariera de pilot de raliuri şi, cinci ani mai târziu, am devenit campion naţional la raliuri. Între timp, mai făcusem tratamente la braţul afectat de accidentare, sperând că voi putea reveni în box şi crezând că raliurile vor fi doar un proiect de scurtă durată, însă nu a fost aşa. Nici acum nu îmi vine să cred că am putut face acest salt de la box la raliuri.

City-manager al Hunedoarei

• Numele: Mihai Leu
• Data şi locul naşterii: 13 februarie 1968,Hunedoara.
• Starea civilă: căsătorit, are un copil.
• Studiile şi cariera: Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Timişoara.
• A boxat în 28 de meciuri la profesionişti şi a câştigat 28;
• Campion mondial la box, categoria semimijlocie a versiunii World Box Organization (WBO), centura cucerită în 22 februarie 1997 împotriva panamezului Santiago Samaniego;
• Şi-a apărat titlul de campion mondial la WBO, în 20 septembrie 1997, în meciul disputat împotriva irlandezului Michael Carruth;
• În 1993 a cucerit titlul Intercontinental al Germaniei (la care a renunţat fără luptă);
• În 1995 a obţinut titlul Intercontinental WBO (la care a renunţat fără luptă);
• La amatori, a boxat în 200 de meciuri şi a câştigat 190;
• A fost campion al României la juniori, în 1983, 1984, 1985, 1986 şi campion mondial de juniori în 1987;
• Titlul de campion naţional la raliuri, obţinut în 2003;
• Acum, este city-manager al Hunedoarei, arbitru de box, organizator al Raliului Aradului, mediator.
• Locuieşte în: Hunedoara.

Imaginea 1/1: Mihai Leu (Mediafax Foto)