Dezastrul furnalului de fontă, unic în Europa. Cum se ruinează monumentul istoric vechi de două secole

Clădirea monument istoric a Furnalului de la Govăjida oferă vizitatorilor o privelişte dezolantă. Acoperişul ei este devastat în mare parte, iar tencuiala şi multe dintre cărămizi s-au desprins din ziduri. Furnalul legendar, unul dintre cele mai vechi din Europa care încă nu au fost demolate, are nevoie urgentă de reparaţii.

Investiţiile în reabilitarea furnalului de la Govăjdia, unul dintre monumentele istorice reprezentative din zona Hunedoarei, au lipsit în ultimii ani, în ciuda proiectelor anunţate de autorităţi. Primăria Ghelari a aşteptat în zadar fonduri de la Ministerul Dezvoltării Regionale, pentru restaurarea construcţiei vechi de peste două secole, care adăposteşte un cuptor unic prin vechimea sa. Furnalul de la Govăjdia riscă să aibă soarta clădirii ruinate din vecinătatea sa.

O parte a acoperişului clădirii abandonate s-a prăbuşit, la fel şi suprafeţe mari din tencuială, dar şi cărămizi din zidărie. În ultimii ani, doar voluntari din Hunedoara şi aproape deloc autorităţile locale şi judeţene s-au mai îngrijit de soarta monumentului istoric.

Povestea furnalului legendar
Furnalul de la Govăjdia a fost construit între anii 1806 şi 1810 pe amplasamentul unui atelier de fier care a funcţionat mai devreme de secolul al XVI-lea. A fost pus în funcţiune din 1813, pentru producţia de fontă cenuşie. Din 1821 şi până în 1837, furnalul a fost abandonat însă, iar instalaţiile sale au fost lăsate să se degradeze. Producţia a fost reluată din 1838, după ce un incendiu a distrus complet furnalul vechi din Topliţa, aflat la circa 20 de kilometri.

Furnalul de la Govăjdia, cu acoperişul devastat

Trei ani mai târziu furnalul a fost dotat şi cu prima cale ferată îngustă, în lungime de 250 de metri, construită din fontă, iar în deceniile următoare instalaţiile i-au fost modernizate. De asemenea, au fost construite funiculare pentru transportul minereului de fier de la Ghelari şi Vadu Dobrii spre Govăjdie, iar în 1900 a fost dată în folosinţă linia de cale ferată îngustă Ghelari – Govăjdie – Hunedoara. Funicularul Vadu Dobrii – Govăjdia – Hunedoara înfiinţat la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost la vremea sa cel mai lung din Europa. În anul 1889, furnalul de la Govăjdia înregistrat o producţie de vârf, de circa 8.800 de tone de fontă. Tot atunci, a fost prezentat lumii la una dintre cele mai mari expoziţii din secolul al XIX-lea, Expoziţia Universală din 1889 de la Paris, pentru care a fost construit şi Turnul Eiffel.

O legendă spune că la Govăjdia s-au turnat piese de fontă pentru construcţia Turnului Eiffel. Treptat, o dată cu dezvoltarea Uzineleor de fier de la Hunedoara, devenite principalul producător de fontă din Imperiul Austro-Ungar, Govăjdia a intrat în declin, iar din 1924 furnalul a fost închis pentru totdeauna. Este considerat un obiectiv turistic important al Hunedoarei, chiar dacă a rămas în grija câtorva localnici.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Povestea neştiută a Uzinelor de fier. Un oraş întreg a făcut sacrificii pentru construirea lor în Hunedoara

Hunedoara s-a transformat într-un oraş modern pentru vremea sa şi important pentru Transilvania în anul 1884. Atunci au fost înfiinţate Uzinele de fier, linia de cale ferată Hunedoara – Simeria, iar Castelul Corvinilor trecea prin cel mai mare proces de restaurare din istoria sa. Povestea Uzinelor de fier este fascinantă şi arată cum s-a mobilizat comunitatea pentru construcţia lor.

Fabuloasa poveste a câinelui cu dantura de aur care a provocat revolte în uzină. Poliţia Secretă a fost pusă pe urmele lui

Un câine căruia stăpânul, un director în Uzinele de Fier, i-a pus dinţi de aur şi îl servea din mâncarea muncitorilor a ajuns subiectul unor revolte ale muncitorilor, în anii celui De-al Doilea Război Mondial, potrivit documentelor secrete ale Poliţiei din anul 1944, păstrate la arhive.

Oraşul care i-a uimit pe americani: „Ţăranii şi-au lăsat pământul şi muncesc în uzine. Îi vezi dansând rock and roll şi jazz în restaurantul combinatului“

Hunedoara anilor 1950 i-a uimit pe jurnaliştii de la The New York Times, prin rapiditatea cu care a ajuns de la o aşezare modestă, cu 5.000 de locuitori, la un oraş sistematizat, înfloritor, în care trăiau 50.000 de oameni, şi cu un combinat care producea anual un milion de tone de oţel. Un oraş al extremelor, în care populaţia rurală era nevoită să se adapteze repede.