Vrăji şi incantaţii străvechi pentru aducerea ploii - ce rol aveau sexul, paparudele şi fierăritul în acest ritual

Legenda moaştelor sfântului care au alungat tătarii prin ploaie şi inundaţie. Particularităţile obiceiului „Paparuda” în spaţiul românesc. „Fierăritul” zgomotos al flăcăilor din Oltenia. Cum au cerut ţăranii dintr-un sat basarabean ca folclorişii să nu spună incantaţiile pentru ploaie, la filmări, decât o singură dată, de teamă să nu vină potopul.

Paparudă, rudă!

Cea mai cunoscută incantaţie pentru aducerea ploii este, fără îndoială, „Paparuda”, obicei străvechi a cărui origine se  pierde în negura timpului. Forme ale acestui celebru ritual al dezlegării norilor se găsesc în toate zonele României, însă toate au un filon comun, care implică dansul dezlănţuit al unor fete frumoase, mai mult sau mai puţin dezbrăcate, precum şi rostirea unor incantaţii ritmate.

Există şi diferenţe zonale legate de momentul săvârşirii ritualului. Astfel, dacă în Ardeal, Muntenia şi Dobrogea momentul are legătură cu Paştele, Floriile sau cu Rusaliile, în Oltenia de sub munte şi în Moldova apare pe tot parcursul verii şi mai cu seamă în preajma lui Sfântul Ilie.

Obiceiul este întâlnit şi la moldovenii din Basarabia, dar şi la bulgari, la ucraieni şi la slavii din spaţiul ex-iugoslav.

Şi totuşi, de unde vine Paparuda

Potrivit unor surse (Ion Ghinoiu, 1995. Le Calendrier populaire. Mort et rennaissance annuelle des divinites. Ethnologie française), paparuda (Păpăluga) este o veche divinitate locală din mitologia românească, probabil preromană, a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă şi redusă cu timpul la o schemă de ritual.

După cum remarca etnologul G. Dem Teodorescu (Poesii populare române, 1885), Paparuda pare să fi fost la origine o zeiţă tracă a ploii sau a fertilităţii „Invocaţia magică este adresată direct Paparudei, ca unei zeiţe: Paparudă, rudă/ vino de te udă/ ca să cadă ploile/ cu găleţile,/ paparudele/ să dea porumburile/ cât gardurile”, scrie etnograful.

Inclusiv Dimitrie Cantemir s-a aplecat asupra obiceiului, suprinzând o latură aparte, ludică, a ritualului.

„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o camaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni. Toate celelalte copile o urmează şi se duc jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam aşa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul şi altele”, consemnează eruditul domnitor al Moldovei în „Descriptio Moldave”.

„Câte bordeie, atâtea obiceie”

Dacă structura ritualului este cumva standard – câteva fete (de preferinţă fecioare) învăluite în straie vegetale dansează şi rostesc incantaţii – în ceea ce priveşte momentul săvârşirii Paparudei se potriveşte vechea zicală românească „câte bordeie, atâtea obiceie”.

În lucrarea lui G. Dem Teodorescu, ritualul este considerat ca având origine tracică şi este prezentat ca având o dată tradiţională fixă (marţi, în a treia săptămână post-pascală, la alţi autori este poziţionat în a treia joi după Rusalii sau de Sfântul Ilie.

Alţii etnografi sunt însă ceva mai împăciuitori. „În părţile sudice ale Moldovei şi în mai toată Basarabia, Paparudele se joacă pe tot timpul verii, ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie şi iulie”, spune folcloristul gălăţean Paul Buţă.

Descrierea ritualului în Moldova

Ritualul aparţine tipologiei cultelor agrare şi cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari şi solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleţi de apă.

Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care cel puţin una-două trebuie să fie mascate. Acestea sunt dezbrăcate şi apoi înfăşurate în frunze si ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun). Gluga de boz era legată deasupra capului cu cotoarele în sus şi acoperea tot corpul ca un con de verdeaţă.

Rămurelele erau împestriţate cu panglici roşii, cu salbe de firfirici. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, şi în curte, însoţitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar paparuda joacă un dans săltăreţ.
Paparuda invocă onomatopeic ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin ritmul si conţinutul textului magic:

„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata; / cu ciubărul –bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă şiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiţă, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiţă, hai!”.

„În timpul jocului sau după terminarea lui este obligatorie udarea cu apă a paparudei, ori a întregului alai. Pentru dansul lor sunt răsplătiţi prin daruri rituale ce semnifică abundenţa şi belşugul: ouă, mălai, grâu, caş, lapte, colaci, fructe, bani, etc., uneori şi haine vechi ceea ce leagă obiceiul de cultul morţilor”, spune Paul Buţă.

După ce au terminat cu mersul prin sat, paparudele merg la o apă curgătoare, aprind paie pe apă, apoi îşi aruncă pe apă şi veşmintele din frunze

Mircea Eliade şi simbolurile sexuale ale Paparudei

Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare binecunoscută în istoria religiilor:

„Seminţele sunt îngropate în pământ - pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni. Pământul devine, aşadar, el însuşi femeie. Gestul semănătorului capătă semnificaţii oculte; este un gest generator, şi plugul (la început, un simplu par ascuţit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia -amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri- este în strânsă legătură cu Luna şi ritmurile lunare. Este de la sine înţeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieţii şi ale morţii. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În faţa secetei care ameninţă, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paparudele goale atrag pe marele bărbat sideral”. (Mircea Eliade, Mitul Reintegrării, Editura Humanitas, Bucureşti).

Parada cailor de Sfântul Ilie

Un obicei interesant legat de invocarea ploii se produce în Bărăgan, în satul călărăşean Hîrjauca (Călăraşi), unde se organizează, de Sfântul Ilie, o paradă a cailor, ritual străvechi de chemare a ploii pe timp de vară.

La amiază, după sfînta liturghie, oamenii se adună în centrul satului pentru a asista la parada căruţelor şi a cailor. Participanţii defilează spre admiraţia spectatorilor. Ei îşi împodobesc animalele cu flori, cu panglici de diferite culori, şi le leagă la căpăstru prosoape şi colaci. În căruţe aştern lăicere.

Se zice că, astfel, ţăranii îl provoacă pe Sfântul Ilie, care, în credinţa populară, se plimbă cu o trăsură de foc prin cer şi este stăpânul norilor, fulgerelor şi ploii.

Obiceiul este întâlnit şi la confluenţa dintre judeţele Galaţi şi Vaslui, în localităţile Rădeşti, Drăguşeni şi Bălăbăneşti, unde există un cult deosebit al cailor. Se povesteşte că până în urmă cu câteva decenii, aşezările din regiune avea chiar cimitire ale cailor, lipite de cimitirele oamenilor.

„Fierăritul” din Vâlcea

Etnograful Gh.F. Ciauşanu surprinde, în lucrarea „Superstiţiile poporului român” (Editura Saeculum, Bucureşti – 2014) o obicei – Fierăritul” – care este foarte puţin, spre deloc, cuprins în alte lucrări etnografice.

Diferenţa esenţială faţă de clasica „Paparudă” este că „Fierăritul” iese de sub zodia femeii şi capătă conotaţii masculine profunde.

„Când nu plouă mai mult timp şi când seceta, grozava secetă, ameninţă holdele, flăcăii se vorbesc şi se adună de cu seară în curtea bisericii. Iau cu ei clopote de la vite, clopote de fier, acioaie, garniţe sau căldări. Unii se suie în clopotniţe şi încep a trage clopotul şi a bate toaca de fier”, scrie etnograful.

„Vuieşte satul de glasul mohorât, sever, neîndurat al clopotului şi de piţigăiatul şi sfredelitorul ţipăt al toacei. Cei din curtea bisericii, care au rămas jos, ţin un înspăimântător ison cu clopotele lor de toată mâna: unele mai mari, aletele mai potrivite, unele întregi, altele ştirbe, ori crăpate. Satul este în picioare şi, din casă în casă, din gură în gură, trece cuvântul: Fierăritul!”, continuă lucrarea.

Apoi, după lăsarea întunericului, când hărmălaia încetează şi toţi gospodarii de duc la somn, flăcăii aruncă toaca de lemn într-o fântână şi, într-o tăcere absolută, umplu vasele cu apă şi udă bine fântâna de jur împrejur.

„Când au isprăvit al fântână, o pornesc prin odăi, pe la casele oamenilor, cu hîrdaiele pline cu apă şi duse în parângă. Cine se întâlneşte cu ei pe drum nu se scapă nelăut, se face paparudă.  Se abat pe la casele oamenilor şi unde găsesc culcată pe prispă fată mare, ori vreo muiere tânără, toarnă peste cu garniţa apă peste ele. Nu încape nicio supărare din partea celui care s-a pomenit udat. Aşa merge treaba până când se slomneşte de ziuă”, consemnează Gh.F. Ciauşanu.

Sfântul care aduce ploaia

Slobozirea plolilor la vreme de secetă există, după cum se ştie, şi în tradiţia ortodoxă. Nu de puţine ori, preoţii pornesc peste câmpuri, împreună cu enoriaşi, pentru a se ruga Domnului pentru ploaie.

Dincolo de sumedenia de icoane făcătoare de minuni (una dintre cele mai puternice este considerată icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam (judeţul Galaţi) există un sfânt creştin de al cărui nume este leagată o mare minune ce ţine de adusul ploii.

Este vorba despre Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte se află de sute de ani între zidurile din piatră ale bisericii „ Sfântul Gheorghe”, aflată în incinta mănăstirii sucevene ce poartă acum numele sfântului.

„Din racla de argint în care sunt aşezate, rămăşiţele trupeşti ale sfântului ocrotesc Bucovina, aduc ploi peste câmpiile secetoase, îi scapă de necazuri şi boli pe cei care se roagă cu credinţă adevărată şi pioşenie”, consemnează o broşură distribuită viziatatorilor sfintei mănăstiri.

Despre Sfântul Ioan cel Nou, cărţile sfinte spun că fusese la viaţa lui un neguţător din Trapezunt, martirizat pe teritoriul Moldovei, la Cetatea Albă, fiindcă n-a vrut să se lepede de credinţa în Iisus. Marele mucenic a fost dezbrăcat şi legat de un cal, care l-a târât pe străzile oraşului, în văzul întregii mulţimi. A murit sfâşiat şi zdrobit de pietrele drumului.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava este sărbătorit pe ziua de 2 iunie, legată în tradiţia orala a locului de o minune.

În 1622, asupra Sucevei se abătuse din nou urgia tătarilor. În timp ce năvălitorii se îndreptau spre oraş, locuitorii Sucevei s-au retras în cetate. Mitropolitul Moldovei din acea vreme a voit ca împreună cu soborul bisericesc să ducă şi racla cu moaştele sfinte, pentru a o pune la adăpost, dar racla nu s-a lăsat ridicată.

Întru înduplecare, preoţii şi călugării au rostit rugăciuni, când, dintr-o dată, deasupra lumii a început să curgă o ploaie cumplită, ca un potop. Apele Sucevei s-au umflat, au dat afară din matcă, revărsându-se cu furie în faţa trupelor tătăreşti, care s-au retras îngrozite. De atunci a rămas obiceiul ca, în verile secetoase care ard ţinuturile Sucevei, moaştele sfântului să fie scoase din biserică şi purtate pe străzile capitalei bucovinene.

Alte invocaţii ale ploii

O surprinzătoare colecţie de invocaţii străvechi ale ploii vine dinspre comunitatea românească din Ungaria, mai precis din satul Chitigaz, sub semnătura profesoarei Maria Sarca Zombai.

Invocaţiile au fost culese de la Cătiţa Faragău Fărcaş (1939–2009), care s-a născut la Chitighaz, într-o familie de ţigani români.

„E o formă arhaică de manifestare, de magie imitativă, când fetele umblau a cere ploaie de la puterile supranaturale pentru recoltă bogată. Păpăruga, ritual şi spectacol de invocare a ploii, i-a dat omului credinţa că poate influenţa forţele naturii să fie de partea omului. În centrul ritualului e apa, ca simbol al fertilităţii, ca element purificator care asigură sănătate şi imunitate faţă de vrăji şi farmece. Fetele, la îndemnul adulţilor, practicând obiceiul îşi făceau un veşmânt specific, fiind acoperite în jurul brâului şi al umerilor cu frunze verzi de soc sau de brusturi. Cu ocazia invocării, îşi făceau datoria din tot sufletul, lăsând să fie udate din belşug, prin stropirea cu apă imitând ploaia”, scrie Maria Sarca Zombai.

Dar iată una dintre rugi:

„Ploaie, ploaie pă părete/ C-aşe le place la fete./Ploaie, ploaie, cu bulbuci/ C-aşe le place la prunci!/ Ploaie, ploaie,/ Fetele se moaie,/ Feciorii să crească,/ Să le cocoşească!”.

Sătenii au cerut să oprească invocaţiile, ca să nu-i ia apa!

În vara anului 2014, obiceiurile şi ritualurile de aducere a ploii au fost excelent evocate de specialişti şi practicanţi ai folclorului, la Muzeul Satului din Pădurea Gârboavele.

La eveniment au participat grupuri folclorice şi de culegători de tradiţii din judeţul Galaţi şi de peste Prut, care au oferit mici spectacole. Sufletul „petrecerii” a fost folcloristul şi actorul Paul Buţa, care a povestit şi o întâmplare hazilie petrecută la filmarea ritualului în satele basarabene.

„A trebuit să filmăm fără repetiţie! Câţiva săteni au cerut, cu disperare, să nu se mai repete invocaţia, după ce cu câteva zile în urmă tocmai săvârşiseră un astfel de ritual şi, bineînţeles, plouase, chiar cu asupra de măsură! Ei bine, am simţit cu toţii această teamă că moldovenii chiar vor reuşi să aducă  ploaia prin inocaţiile lor şi să strice astfel cheful spectatorilor”, a povestit, hâtru, folcloristul.