Povestea singurei fabrici româneşti de nasturi de lux făcuţi din nucile unui palmier care creşte în Mexic

Povestea singurei fabrici româneşti de nasturi de lux făcuţi din nucile unui palmier care creşte în Mexic

Nasturii din corozo încă mai există în piaţă, însă sunt o raritate. FOTO Mabotex.ro

Viaţa afacerii a fost de-a dreptul meteorică: a apărut peste noapte, „suflându-le” piaţa producătorilor de nasturi din os şi din fildeş, însă a dispărut, după doar două decenii, pe fondul extinderii folosirii maselor plastice.

I se spunea „Butonia” şi era proprietatea fraţilor Schwab. Funcţiona, acum mai bine de o sută de ani, pe una dintre străduţele întortocheate din apropierea de cheurile portului Galaţi, iar marfa ei era foarte căutată, mai ales de către croitorii de lux care vroiau ceva la fel de frumos, dar mai ieftin decât fildeşul.

Era o marfă exotică, neobişnuită, dar foarte căutată, elegantă şi la un preţ mai bun decât produsele cu care concura. Povestea singurea fabrici  româneşti de nasturi de lux făcuţi din nucile unui palmier (care creşte în special în Mexic) este în esenţă o poveste despre modă şi despre efemeritatea ei.

Căci pe cât de repede s-a impus ca un funizor de lux la preţ accesibil, pe atât de repede „s-a dus la fund” sub presiunea revoluţiei tehnologice din perioada interbelică, care a adus materialele plastice în prim-plan.

De la os la coroz

Iniţial, adică pe la 1906, fabrica de nasturi a fraţilor Schwab ar fi vrut să lucreze, tradiţional, cu os. Însă materia primă se găsea destul de greu (cererea de nasturi din piaţă crescuse foarte mult după 1900), iar pierderile de producţie erau mari, căci osul nu este un material tocmai uşor de prelucrat.

Ca urmare, investitorii au căutat un alt material, la fel de rezistent ca osul, dar mai uşor de prelucrat. Cum fildeşul era cumplit de scump, iar lemnul nu rezista la spălare, soluţia nu putea să vină decât din zonele exotice ale planetei. Aşa s-a ajuns la nuca de cocos şi nuca de corozo.

Din „înfruntarea” dintre cele două a câştigat, detaşat, corozo (care este fructul unui palmier  pe nume Tagua, ce trăieşte în zonele de coastă ale Mexicului), pentru simplu motiv că are o densitate de aminteşte de cea a fildeşului, nu este afectat de apă, nici de detergenţi, plus că rezistă minunat la şocuri.

Având în vedere cele de mai înainte, nasturii făcuţi din nuci de corozo au fost consideraţi încă de la început un produs de lux, dar la un preţ mai bun decât cei din os sau fildeş, ceea ce i-a făcut să fie preferaţi de croitorii care tindeau să treacă la producţia de serie, dar cu standard de calitate ridicat.

Costa mai mult transportul prin Europa decât de peste ocean

După cum recompune istoria fabricii „Butonia” istoricul gălăţean Tudose Tatu (în lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate”, apărută în anul 2008 la Galaţi), aprovizionarea cu nuci de corozo nu era deloc o treabă simplă.

Nucile erau aduse tocmai din Mexic, cu vapoarele, care descărcau marfa în porturile germane de la Marea Nordului, de unde era transportată la Galaţi pe calea ferată. Culmea e că era mai scumpă aducerea mărfii din Germania decât transportul de peste ocean, acesta fiind şi motivul pentru care, la un moment dat, în afacere este cooptat un partener italian, din Piacenza, care se ocupa de desfacerea mărfii în Peninsulă, dar şi de aducerea materiei prime pe un traseu de apă (via Mediterana, Bosfor, Marea Neagră, Dunăre).

Una peste alta, „Butonia” a prosperat destul de mult în perioada următoare. Nasturii erau făcuţi cu maşini acţionate de un motor de 50 de cai putere (o forţă pentru acele vremuri, în care, spre exemplu, maşinile de stradă aveau între 4 şi 16 CP), iar în fabrică lucrau aproape 100 de oameni.

Nasturii aveau diametrul cuprins între 12 şi 50 de milimetri, încă cei mai ceruţi erau cei de 22 de milimetri, care erau folosiţi la mai toate piesele vestimentare (costume, redingote, paltoane, rochii, veste etc). Producţia zilnică era de peste 80.000 de bucăţi, care era împachetaţi în duzini (12 bucăţi) şi groşi (12 duzini, adică 144 de nasturi).

„În privinţa vânzărilor, fabrica acoperea consumul intern şi avea şi disponibilităţi de export, primind comenzi importante din India şi din America de Sud, drept urmare a cărora şi-a organizat un serviciu special de export. Vânzările din piaţa internă erau organizate prin firma Salo Weissenberg, prin reprezentanţele sale din Galaţi şi Bucureşti. Desfacerea produselor se făcea exclusiv angro”, scrie Tudose Tatu în lucrarea menţionată.

Director al fabricii era Gerson Rosenthal care, împreună cu cei patru maiştri, erau aduşi de la o fabrică de acelaşi fel din Hamburg (Germania). Restul angajaţilor erau, potrivit arhivelor vremii, în proporţie covârşitoare femei, fie de origine română, fie grecoaice. Să nu uităm că, la acea vreme, aproape jumătate din populaţia oraşului Galaţi era de o altă naţionalitate decât cea română.

Condiţii de muncă nu tocmai civilizate

În ciuda faptului că proprietarii şi conducerea avea origini germane, organizarea afacerii nu era tocmai „nemţească”. Potrivit unui raport de control întocmit, la 1907, de doctorul N. Stăvrescu (care acţiona la solicitarea Primăriei), condiţiile de muncă erau foarte proaste.

„Atelierele nu au absolut niciun sistem de ventilaţie. Un mare numar, 80% dintre lucrătorii şi lucrătoarele ce lucrează la aparatele de strungărie suferă de ochi, au conjunctivită catarală sau chiar foliculară (...) Deşi procentul de lucrători bolnavi de ochi e destul de mare, direcţia fabricii, ca şi medicul care a avut ocazia să vadă un număr mare de lucrători, nu s-au gândit a pune pe aceşti lucrători la adăpost de suferinţă. Adoptarea unor ochelari cu sticlă obişnuită, cum ar fi bunăoară cei folosiţi de automobilişti, e un lucru atât de simplu, că mă miră cum de nu s-au gândit la el”.

Dr. N.Stăvrescu, Raportul de igienă publică din 1907.

Medicul critică şi faptul că în fabrică se consuma alcool, dar şi că unele dintre lucrătoare era minore, ceea ce contravenea legii şi pe atunci.

Moarte subită, cu ceva amintiri

De pe la 1922-1923, fabrica este preluată de Salo Weissenberg (supranumit „Regele nasturilor”), care o include într-un concern naţional de producţia nasturilor sub amintita marcă. 

Interesant este că pe la 1930 fabrica pur şi simplu dispare, iar cu ea dispare şi producţia românească de nasturi din nuci de corozo. Explicaţie este una dezarmant de simplă: pe piaţă începuseră deja să intre nasturii făcuţi din tot felul de mase plastice (celuloid, PVC etc) la preţuri de câteva ori mai mici decât al celor din corozo, deci numai buni pentru populaţia de rând.

Iar cum piaţa de lux era în continuare tributară fildeşului şi osului, exotica materie primă numită corozo s-a întors, aproape pe nebănuite, la statutul de fruct oarecare al unui palmier tropical de pe costele mexicane.

Culmea este că nasturii de corozo încă se mai găsesc pe piaţă şi în zilele noastre, însă sunt rarităţi de colecţionari înrăiţi sau „fiţă” de creatori de modă care vor să impresioneze clienţii prin „altceva”.

Vă mai recomandăm şi:

 
 
 

 

citeste totul despre: