Legenda lui Ghidici, singurul haiduc moldovean care a ajuns boier. Stejarul cu icoană din vremea lui încă mai există

Povestea este parte a monografiei comunei gălăţene Ghidigeni şi, chiar dacă pe alocuri este în uşoară contradicţie cu dovezile istorice, rămâne una dintre legendele frumoase despre haiduci.

Conform deja ştiutului „tipar” monografic potrivit căreia la fondarea unei aşezări umane a stat mereu fie un haiduc, fie un cioban , fie un boiernaş, localitatea Ghidigeni, din judeţul Galaţi, îşi revendică originile de dincolo de atestarea documentară, respectiv de la o legendă locală foarte cunoscută.

Povestea pe care o vom depăna în continuare – cea a haiducului pe nume Ghidici - nu se află în cărţile de istorie şi nici în documentele oficiale. Ea a fost transmisă, din gură în gură, cale de multe generaţii, pentru a ajunge la noi la fel de vie ca la începuturi.

Şi poate că noi, cei ce nu facem parte din universul rural al Ghidigenilor, n-am fi aflat niciodată despre această poveste dacă şirul ei narativ n-ar fi fost dus mai departe de un pasionat om al locului: bibliotecara Mihaela Gudană. Într-un efort lăudabil, aceasta a scos acum câţiva ani o frumoasă monografie a comunei, în care adevărul istoric se împleteşte cât se poate de firesc cu urzeala complicată a legendelor transmise din tată în fiu.

„Veriga” de legătură a doamnei Gudană cu lanţul spuitorilor de poveşti s-a numit Niţă Marchidan, răzeş mândru (care între timp s-a dus să se odihnească în grădina Raiului) din ţinutul de legendă al Ghidigenilor. Povestea adusă spre noi prin intermediul venerabilului ghidigean cu nume de negustor (marchidan, conform DEX, este un comerciant de mărunţişuri) arată câteva din elementele morale fundamentale care au călăuzit acest neam: dreptatea, libertatea, onoarea şi iubirea de Dumnezeu.

Aceste principii le regăsim, de altfel, promovate şi de neamul Chrissovelonilor, care a făcut din Ghidigeni un punct de referinţă pentru înalta societate românească în perioada 1880-1945. Să nu uităm că la palatul familiei au fost deseori gazdă regii şi reginele României, dar şi pentru evenimente culturale sau mondene la care a fost de faţă mai toată nobilimea ţării şi mulţi dintre înaintaşii geniali cu care acum ne mândrim.

Un haiduc cam social-democrat

Povestitorii aşează legenda haidului Ghidic într-un timp cumva nedefinit: „acum câteva veacuri”. Şi chiar dacă nu clar în care veac, cert e că voinicii lui Ghidici stăpâneau codrii seculari ai Ghidigeniului şi se poate presupune, aruncând un ochi pe latura istorică a monografiei, că totul se petrecea cu mult înainte de 1803, anul atestării documentare a localităţii.

De altfel în hrisovul considerat actul de naştere al aşezării, denumirea micului cătun este scrisă Ghidiceni, parcă pentru a sublinia legătura cu haiducul de legendă.

În poveste, Ghidici era tânăr, frumos, deştept, curajos şi plin de onoare. Codul penal nu se inventase încă. Dar nici carta drepturilor omului nu exista, aşa că ceata haiducului moldav era un fel de regulator al tensiunii sociale specifice epocii, având în prim-plan conflictul dintre bogaţi şi săraci.

„Se vede treaba că haiducii au fost nişte vizionari, iar principiul echităţii sociale n-a fost inventat de Karl Marx şi nici de partidele social-democrate, ci vine dintr-o cu totul altă zonă, ceva mai romantică şi ceva mai infracţională”, comentează legenda, cu umor, profesorul de istorie Adrian Popa.

Locurile de poveste ataşate legendei

Conform legendei, în vremurile când Ghidici lua de la bogaţi şi dădea la săraci, ţinutul era şi el unul de poveste. Se pare că râul Bârlad era mărginit de o pădure vastă, în care creşteau atât arbori specifici zonelor de luncă, dar şi stejari uriaşi.

Din loc în loc, râul forma numeroase ostroave, dar şi porţiuni cu luciu întins de apă, cu stufăriş şi cu aspect deltaic. De altfel, o parte dintre aceste formaţiuni geografice s-au conservat până în zilele noastre, autoarea monografiei comunei amintind despre Balta lui Cotan, Balta morii sau Balta de la Pastia.

„În aceşti codri seculari se ascundea un haiduc cu numele Ghidici, om curajos, însetat de dreptate şi iubitor de libertate. Avea pe lângă el un grup de tineri la fel de voinici şi vrednici ca şi el, cu aceeaşi dorinţă de libertate şi dreptate. Codrii le asigurau adăpost şi ascunziş dupa ce ei atacau conacele boiereşti aflate prin împrejurimi. Aşa cum bine se ştie rolul haiducului, şi ei luau de la cei bogaţi şi îi ajutau pe cei săraci. Săracii munceau pe pământurile boiereşti, erau slugile lor, trăiau din puţin muncind pe nimic”, scrie Mihaela Gudană.

Citește și: Cine erau cu adevărat haiducii, bandiţii transformaţi de comunişti în eroi naţionali. Provin din mercenari şi văcari

Stejarul cu icoană din inima codrului

Legenda spune că haiducul Ghidici ajunsese cu timpul să fie foarte cunoscut şi iubit de cei necăjiţi, dar în acelaşi timp şi foarte temut de cei bogaţi şi fără de Dumnezeu în suflete. Nici nu se putea altfel, căci, la urma urmelor, era haiduc, nu vătaf de plai.

Se spune că în momentele lor de linişte, Ghidici şi ai săi se retrăgeau la stâna lui Gefeanu (de unde se trage numele satului Gefu, din apropiere) pentru a se odihni şi a petrece. Dar şi pentru a se ruga.

„Haiducul Ghidici era om cu credinţă şi cu frică de Dumnezeu fapt demonstrat prin existenţa stejarului cu icoana, stejar situat în apropierea stânei lui Gefeanu. Acesta se află şi astăzi în pădurea satului Gefu. Este vorba de un stejar gros, bătrân în scorbura căruia este încrustată o icoană ortodoxă. Această icoana le ţinea loc de altar, aici venind la rugăciune Ghidici şi ceata lui de voinici, loc unde îşi plănuiau atacurile împotriva celor avuţi”, scrie autoarea monografiei menţionate.

De la haiducie la boierie

Culmea este că, în ciuda faptelor lui, Ghidici n-a murit ca tânăr haiduc cu aură romantică, ci de bătrâneţe, ca om cu stare. Boier, adică, ba chiar şi dregător domnesc. Situaţia este cu totul inedită pentru acele timpuri când, deşi încă nu se inventase conceptul „fără penali în funcţii publice”, haiducii sfârşeau de regulă în luptă sau în temniţă ori, de cele multe ori, atârnând în ştreang.

Cu banii câştigaţi din - cum ar spune un rechizitoriu modern - „activităţile infracţionale de tip organizat”, el şi-a cumpărat pământuri întinse în zonă şi a pus bazele satului Ghidigeni şi apoi şi a altor aşezări învecinate. Culmea e că stăpânirea l-a lăsat în pace pe haiducul cuminţit, semn că Ghidici fie n-a fost chiar aşa de aprig cum spune, fie şi-a cumpărat cumva iertarea domnească.

Se spune că prima biserică a satului a fost ridicată chiar de către haiduc (nu se ştie dacă este actuala biserică, rezidită la 1823 şi 1880, fără a se preciza undeva cine a fost ctitorul de dinaintea acestor date), ca un semn al iubirii sale faţă de dreptate şi faţă de Dumnezeu.

„Se spune că fiecare sat component al comunei poartă numele a câte unui haiduc din ceata lui Ghidici: Ghidigeni de la numele celui mai viteaz dintre ei, Ghidici, Tăplău de la haiducul voinic şi înalt Tăplău, iar Gefu de la cel ce avea stâna şi se numea Gefeanu”, mai menţionează, în monografia comunei, Mihaela Gudană.

Citește și: Controversele istoriei. Cavalerul Trac versus Sfântul Gheorghe, o rivalitate ce durează de peste 1.700 de ani

Această parte a legendei a fost înscrisă chiar şi în site-ul oficial al comunei Ghidigeni, semn că vorbele moştenite de la străbuni sunt cu adevărat preţuite. chiar dacă includ pe alocuri fapte pe care istoricii de meserie le consideră doar simple poveşti.